Mie imi plac mult de tot profesionistii. Imi plac atat de mult incat i-as lua acasa. Imi plac fiindca sunt rari, chiar sunt. Sunt oamenii aia care fac mai totul ireprosabil si carora eu, un om foarte atent la detalii si cu asteptari foarte mari, nu am ce sa le reprosez. Si cand imi dau seama de asta imi vine sa ma inclin si imi doresc sa fi purtat palarii, ca sa am ce sa dau jos. Fac pasiuni pentru oamenii astia, de cand ma stiu mi se intampla. In cel mai inofensiv mod pe care vi-l puteti imagina, insa le fac.
Imi place sa imi petrec timp cu ei, imi place sa ii observ, sa apreciez in liniste fiecare raspuns pe care mi-l dau, sa vad urmele alea de bun simt pe care uneori mi se pare ca Romania le-a pierdut, imi place sa cred ca oamenii astia sunt apreciati la adevarata lor valoare in organizatiile in care lucreaza. Fiindca, de multe ori, ei duc in spate zeci de oameni incompetenti, care nu isi merita nici banii, nici respectul pe care in general il primesc.
Eu sunt Gandhi-like in multe privinte, insa printre putinele exceptii sunt violenta si lipsa de profesionalism. In ceea ce priveste profesionalismul e simplu: nu toti oamenii merita sa castige bine. Exista oameni care nu numai ca nu se pricep la nimic, dar nici nu fac eforturi sa se priceapa. Sunt oamenii care cer prea putin de la ei. Ca om, pot incerca sa ii inteleg, pot sa nu ii etichetez, ba chiar pot sa fiu prieten cu unii dintre ei. Dar nu imi cereti sa lucrez cu ei, ca n-o voi face. In aroganta-mi, traiesc cu impresia ca as pierde timp pretios facand asta. Viata (fie ea si profesionala) e prea scurta.