If you smile when no one else is around, you really mean it. – Andy Rooney
Ma suna un prieten: “Tot sah? Auzi, da’ tu nu muncesti?” Inspir, expir. Ce sa ii spun? Ca 4 jocuri de sah consecutive, fiecare de cate o ora, i-ar redefini conceptul de “munca”? As putea, insa n-as rezolva nimic. Fiindca el tocmai s-a intors de la cele 9 ore petrecute zilnic la corporatie. Adica intr-o alta lume. Una pe care, din ce in ce mai des, imi dau seama ca nu o inteleg. Si, culmea, nici nu imi doresc sa o pot intelege vreodata. N-am fost angajat nici macar o zi si nu sunt convins ca am dreptul de a ii judeca pe cei ce sunt. Lucrul de care sunt insa sigur este ca ei au dreptul sa cunoasca ceea ce eu numesc libertate. Este unul dintre motivele pentru care am ales sa scriu aceasta carte.
Daca ar fi sa numesc un singur lucru important pe care l-am invatat in toti acesti ani as spune, fara sa ezit, ca am invatat sa iau bataie zambind.
Mi-ar placea sa spun ca e un skill care se dobandeste greu, ca nu toti oamenii o pot face si ca, iata, asta ma face deosebit. Doar ca nu-i asa. E mult mai simplu de atat. In momentul in care vrei sa muti muntii din loc – si intr-un fel sau altul, cam toti vrem asta candva in viata – iti dai seama relativ repede ca nu iti va iesi din prima. Te pregatesti mental, iti iei avant si te arunci asupra muntelui, singura ta grija fiind ca nu cumva sa il muti mai mult decat voiai sa o faci. Cinci minute mai tarziu, stupoare! Tu esti pe jos, muntele nu s-a miscat, iar intrebarea care face zig-zag prin mintea ta este: ce anume m-a lovit?
Si acolo, pe jos, plin de praf si intrebandu-te daca ti-ai rupt sau nu ceva, inainte sa te gandesti macar daca poti sau nu sa te ridici, exista cateva fractiuni de secunda in care tu iei o decizie extrem de importanta pentru lungul sir de cazaturi care urmeaza: daca sa dezvolti sau nu, brusc, un simt al umorului cu totul special, de invidiat.
Acel simt al umorului care te va ajuta pe viitor sa razi de tine. Sa razi de unul singur cand, dupa trei ore de concentrare in fata unor Excel-uri, te dezechilibrezi si cazi cu tot cu scaunul tau directorial cumparat de la IKEA. Acelasi simt al umorului care, in momentul in care tocmai iti dai seama ca ai fost dus de nas intr-o negociere, te face sa te opresti in mijlocul intersectiei de la Unirea si sa razi zgomotos, stiind ca lumea se uita la tine ca la ultimul ciudat, dandu-ti seama cat de multe lucruri mai ai de invatat si cat de mult ai subestimat, din nou, pe cineva.
Nimanui nu ii place sa o dea in bara, asta mi-e clar. In plus, cu cat ai o parere mai buna despre tine, cu cat te iubesti pe tine mai mult si cu cat tii mai mult la imaginea pe care altii si-au facut-o despre tine, cu atat acceptarea esecului este mai dureroasa. Eu am sperat ca, odata cu trecerea timpului, odata cu acumularea de experienta in a esua, imi va fi mai usor. Nu mi-a fost. Nu in primii ani. E frustrant sa muncesti si sa nu iti iasa, e cu atat mai frustrant atunci cand muncesti cu pasiune, cand faci ceva ce iti place sau, si mai si, atunci cand lupti pentru o cauza in care crezi. Atunci, cumva, faptul ca nu ai reusit ceea ce ti-ai propus pare nedrept. Sigur, stii ca in majoritatea cazurilor depinde de tine si ca, daca n-ai reusit, n-ai reusit fiindca nu ai fost suficient de bun, fiindca n-ai meritat. Dar, hei, parca n-ar strica un pic de bunavointa de undeva de sus, nu-i asa?
[…va urma]
Waw, Andrei daca mai scrii multe din astea o sa faci oameni sa-si dea demisia. Spune-mi daca te pot ajuta in directia asta ;)
Eduard
multumesc pentru incurajare, Eduard. Uneori e suficient. :)
Andrei, continui sa ma impresionezi si sa ma faci sa te dau un exemplu in multe discutii pe care le am despre ce poti realiza atunci cand nu crezi in “nu se poate”!! Si faptul ca in procesul asta nu iti pierzi realismul si il vezi ca pe un proces continuu de invatare mi se pare de admirat.
Nici eu n-am lucrat niciodata in mediul corporate, insa am lucrat cu multi oameni care sunt in acel sistem, si am cunoscut oameni admirabili. Ceea ce s-ar putea importa mai mult poate dintr-o parte in alta sunt valorile si modul in care te conduci pe tine in primul rand.
Cred ca bunavointa de sus vine mereu, depinde cum treci peste cadere. Ideal cred ca este sa poti ajunge la intelepciunea de a zambi prin praf, a te scutura, si a trece razand mai departe, inapoi la drumul tau.
Perfect de acord cu tine Andrei. Nici mie nu imi place mediul corporatist asa cum este el la noi in Romania.
Dar din pacate 99.9% din oameni nu ajung sa fie antreprenori. Majoritatea nici macar nu gandesc ca ar putea trai in acest fel.
E nevoie si de niste angajati pe lumea asta, pentru a duce la indeplinire viziunile antreprenorilor.
Eu cred ca solutia ar fi schimbarea programului de lucru . De ex, google face treaba buna cu libertatea angajatilor de a lucra si pentru proiecte personale o zi pe saptamana. Il lasa sa isi urmareasca visul, nu se simt ca niste roboti care doar fac niste treburi de rutina.
Am mai auzit de o compania din SUA care , timp de 30 min pe zi , tine o sesiune de meditatie cu angajatii pentru a-i relaxa si a-i face sa constientizeze contributia muncii lor.
Cred ca sunt solutii , doar ca suntem noi, romanii, cam incuiati la minte
My 2 cents
De acord cu tine, Octavian. :) Eu am auzit de bookblog, de exemplu :)
Multumesc frumos, Madalina :) Si da, si eu cred ca ai dreptate.
In mediul corporatist lucrez si eu si traiesc cu o adanca nemultumire a lipsei libertatii. Mai ales ca uneori, esti obosit sa te mai si gandesti, nu mai ai timp, nu mai ai ragazul de a fi tu insati.
Apreciez ceea ce esti, ceea ce ai realizat prin bookblog si astept sa citesc in continuare cartea ta!
multumesc, Amelie :)
Un articol excelent, Andrei. Un articol care ma face sa ma intreb de ce nu ai publicat cartea “pe hartie, intre doua coperti”. Sper sa iei in calcul varianta tiparului, totusi. O editie limitata, ceva, cateva carti ce ar putea ajunge si la cei mai putin pasionati de internet.
Stii foarte bine de ce nu am facut-o, Alex. :)
1. fiindca toti se agita sa o faca si mi s-a parut tare ca eu, care as putea sa o fac oricand, sa nu.
2. fiindca in felul asta pot promova mai eficient si poate ajunge la mult mai multi oameni.
Poate ca o sa scot totusi cateva exemplare, la un moment dat. Poate.:)
Stii Andei ca si comentariile sunt foarte interesante ?
Cred ca mi-ar place sa citesc intre aceleasi coperti si comentariilelasate aici.
Ma abonez la un exemplar cu dedicatie.
Deci, cred ca are dreptate Alexandru Negrea.
Miti: da, stiu. De altfel, comentariile vor fi de multe ori mai destepte decat ce am scris eu :)
Miti are dreptate, această carte chiar și în varianta publicată pe blog devine mai completă pe parcurs ce apar și comentarile. Foarte bun articolul și sper ca și restul să fie la fel.