You sit at the board and suddenly your heart leaps. Your hand trembles to pick up the piece and move it. But what chess teaches you is that you must sit there calmly and think about whether it’s really a good idea and whether there are other, better ideas. – Stanley Kubrick
Stau in fata calculatorului, ma uit pe geamul larg deschis, cu picioarele pe birou si savurez momentul. E ora 14:06, joi. Cred ca au trecut 15 ani de cand am pus pentru prima data mana pe niste piese de sah. Jucam de doua-trei ori pe an, cand mai prindeam cate un prieten. De obicei, castigam. Am ramas insa mult timp la nivelul de amator. Pana acum trei saptamani.
Tocmai terminam de citit o carte* scrisa de Garry Kasparov, tipul care la 22 de ani devenea campion mondial la sah, urmand sa pastreze titlul pentru urmatorii 15 ani. E genul de carte care te face sa iti doresti sa nu se termine niciodata. Doar ca, in ciuda faptului ca ultimele zeci de pagini au fost citite cate trei pe zi, cartea s-a terminat si m-a lasat nu numai cu un zambet pe buze, ci si cu o dorinta incredibila de a juca sah. Si nu doar de a juca, ci si de a fi bun.
Asa ca, prins de entuziasm, mi-am scos PDA-ul pe care mai multi cunoscuti au inceput deja sa il vada ca pe-o extensie definitiva a mainii mele, si m-am uitat plin de speranta in agenda. O agenda plina. Indeajuns de plina incat sa nu ma simt vinovat, a cata oara?, ca nu fac suficiente eforturi pentru a schimba ceva.
Din fericire, antreprenoriatul imi ofera libertati la care multi viseaza toata viata. Dau doua telefoane, un e-mail si in cinci minute imi eliberez tot restul zilei. Peste alta jumatate de ora am deja conturi pe doua site-uri dedicate sahului si sunt abonat la trei newsletter-uri care promit sa ma invete in 14 zile ce n-am invatat singur in 15 ani.
Incep primul joc cu un arab luat la intamplare din lista de jucatori care-si cauta un oponent. Mi se pare bun. Nu-i. Ceea ce spune multe despre cat de bine pregatit sunt eu. Cam la fel de multe cate spun si cele 43 de jocuri consecutive pe care le pierd in urmatoarele patru zile. Nu-mi place sa pierd, niciodata nu mi-a placut. Nici masochist nu sunt. Si atunci, ma intreaba mai in gluma, mai in serios un amic, de ce mai joci? “Ai pierdut de 40 de ori. Nu crezi ca ar fi cazul sa te opresti si sa te apuci de altceva?”
Oare de cate ori am auzit intrebarea asta in ultimii 5-6 ani? Aparent, nu de suficiente ori ca sa ma faca sa ma opresc. Incerc sa imi gasesc cuvintele, vreau sa ii raspund. Zambesc si imi dau seama ca, data fiind tacerea de dupa, zambetul meu ar putea sa para un gest de superioritate. Si nu este. De data asta chiar nu este. Doar ca am realizat din nou cat de neputinciosi suntem atunci cand vrem sa traducem sentimente in cuvinte.
Sigur, as putea incerca sa ii raspund. Pana la urma as gasi cuvintele. Totul ar fi sa gaseasca si el timpul sa asculte, fiindca in mod cert raspunsul nu e unul simplu.
– Florin, s-ar putea scrie o carte despre asta, ii zic zambind, mai in gluma, mai in serios. Zambeste si el.
– Stiu, stiu. Dupa tine, s-ar putea scrie o carte despre orice. Deci, sigur nu ti-ar placea sa joci table? N-ai luat inca suficienta bataie?
– Depinde. Suficienta ca sa ce?
(va urma)
*cartea este How life imitates chess – Garry Kasparov
