Am dat de un citat al Sophiei Loren. Nu e ea mare inteleapta dar de data asta a cam nimerit-o. Zice asa: “Farmecul este pe jumatate ceea ce ai si pe jumatate ceea ce oamenii cred ca ai“.
In acelasi mod am privit si eu tot timpul succesul. L-am impartit in succesul pe care il vad altii la tine si succesul pe care il simti tu in fiecare dimineata cand te uiti in oglinda.
Primul dintre ele, cel pe care il vad ceilalti la tine, e relativ usor de obtinut, al doilea chiar necesita munca. Insa ceea ce e cu adevarat interesant este modul in care viata ta se schimba in functie de atingerea acestor tipuri de succes:
1. Daca lumea vede in tine un om de succes dar tu nu vezi, atunci vorbim despre o imagine fabricata, de carton, falsa si mai devreme sau mai tarziu probabil ca ajungi sa te simti ca naibii. Si ar trebui!
2. Cand tu stii ca esti un om de succes, insa ceilalti habar n-au te vei simti excelent pana la un punct. Punctul in care, conform piramidei lui Maslow, “te captusesti” cu o nevoie de nivel inalt numita “recunoastere”. Iar din momentul ala incepi sa iti doresti ca si ceilalti sa vada in tine un om de succes; chiar daca te-ai multumi cu lucruri mai marunte si nu ai nevoie neaparat sa apari la TV sau sa te alerge fanii pe strada. Aici depinde, fiecare dintre noi avand nevoie de alte tipuri de recunoastere.
3. Si mai este cazul in care ai ambele tipuri de succes. atunci totul ar trebui sa fie bine cat timp imaginea ta este in concordanta cu ceea ce simti tu ca esti. Singura problema care ar putea aparea este ca trebuie sa stii cand sa micsorezi nivelul de transparenta.
Cu alte cuvinte, la un moment dat iti vei permite luxul sa fii modest si sa arati lumii mai putin decat esti cu adevarat. Unul dintre motive ar putea fi ca iti doresti liniste. Tu te poti dezvolta in continuare, poti avea mai mult succes in ochii tai dar lumea din jur s-ar putea sa nu fie pregatita sa ofere liniste unui om care, din punctul lor de vedere, are atat de mult succes.
Si apropo de asta, imi amintesc un mini-documentar in care un tip Haggard zicea: “I think we loved Elvis to death. We nearly did the same thing with Johnny Cash“.
Cred ca iti trebuie tarie de caracter pentru a merge inainte impotriva criticilor celorlalti. Sa iti vezi de treaba desi cei de pe margine te huiduie. Dar daca exista o certa valoare intrinseca, recunoasterea sociala va veni cu siguranta. Uneori e mai bine sa asteptam acest lucru, sa avem rabdare si sa construim ceva.
Asa cum spunea Einstein: “Sa fii un om de valoare in primul rand. Nu neaparat de succes.” :)
Părerea mea e că succesul se măsoară exclusiv în ceea ce ai… Atunci când te interesează recunoaÅŸterea celor din jur, devine ÅŸi ăsta unul din lucrurile pe care le vrei ÅŸi pe care ori le ai, ori nu.
Să zicem că vreau să apar la TV… dacă nu apar, înseamnă că nu am ceea ce-mi doresc (deÅŸi, întâmplător, acest exemplu are legătură ÅŸi cu modul în care sunt văzut de alÅ£ii).
Trebuie sa crezi foarte tare, Ovidiu.
Dar tu stii asta deja. :)
Multumesc:).