In statia de metrou de la Gara de Nord. Nu ma grabesc, am ajuns cu 10 minute mai repede decat imi calculasem. Ma indrept catre scarile rulante si drumul mi se intersecteaza cu un batranel pe la 60-65 de ani. Pare grabit. Are in mana dreapta o sacosa de rafie. Goala. Din buzunarul stang ii atarna o batista alba. Are siretul dezlegat la unul dintre pantofi. Imi trece iar prin minte: as fi fost un bun agent fbi. Observ multe detalii; multe aparent nesemnificative, majoritatea complet inutile.
– Nu va suparati… spre gara Pajura?
– Pajura?
– Da, Pajura.
– … sigur nu Basarab?
– Asa… gara Basarab. Spre gara Basarab?
– Pai mai mergeti o statie, tot in directia asta. Si ajungeti la Basarab.
– (cu o privire de om dezamagit) Mai merg o statie….?
– Da. O singura statie, tot de aici.
– Pai…cum?! Atunci de ce mi-au zis sa cobor?
– … cine stie, probabil au gresit.
– Mi-au zis sa cobor aici. De ce mi-au zis sa cobor…!?
Zambesc si il asigur inca o data: “O singura statie, de aici.” Si ma indrept catre scarile rulante. Il aud oprind pe altcineva: “Nu va suparati, spre gara Pajura?”. Zambesc iar, gandindu-ma ca, odata, ma enervam in astfel de momente. Candva mi s-ar fi parut lipsit de respect din partea lui. Adica ce, nu ai incredere in ceea ce tocmai ti-am spus? Candva… Acum stiu lectia aia. Mai am doar un milion si un pic de lucruri de invatat si dup-aia gata. Task-ul vietii mele.
Ajung sus, imi revine semnalul la telefon si primesc un sms: “Intarzii 15 minute. :)” Mda. Nu te grabi, restul lumii poate sa te astepte. Si parca nici vantul nu mai bate.
Acum ce fac 20 de minute? De citit n-am chef, insa “a manca” incepe de vreo 2-3 ore sa imi para o activitate din ce in ce mai utila. Imi amintesc ca inainte sa urc pe scari vazusem un automat si parca avea si niste sandvisuri. Cobor. In timp ce ma caut prin buzunar de bancnote de 1 leu aud o voce cunoscuta, la fel de nesigura, la fel de debusolata:
“Pai, si atunci, de ce mi-au zis sa cobor? Mi-au zis sa cobor aici…”