“In tinerete, a fost o vreme cand am trait, intr-o camera saracacioasa, ca o pasare in colivie. Si ce poate face o pasare in colivie? De obicei, pasarile se adapteaza sau mor. Van Gogh vorbeste chiar de o pasare care a innebunit. Eu nici nu m-am adaptat, nici n-am murit, nici nu mi-am pierdut mintile. M-am apucat de citit. […] In ziua cand am aflat ca Borges imagina paradisul ca o biblioteca, am jubilat. Deveneam astfel victima fericita a unei prejudecati. Deoarece cartile inseamna mult, dar nu pot insemna mai mult decat viata si n-o pot inlocui. Intr-o buna zi, descoperim ca nu ne ajung povestea lui Tristan si cea a Julietei. Vrem sa iubim noi insine.” (Polemici Cordiale – Paler)
Si acum, dupa ce ati citit randurile de mai sus, intreb: Ar fi imposibil sa fim de acord cu ideea ca fiecare ora pe care o petrecem citind, printre personaje fictive si situatii imaginate, ne priveaza de o ora traita in lumea reala? Si ca, alegand sa citim in loc sa iesim cu prietenii sau sa ne plimbam intr-un parc, alegem de fapt sa cedam o mica parte din viata noastra, sperand ca, astfel, vom intelege mai multe din ceea ce ne inconjoara iar in timpul ramas vom privi viata cu alti ochi? Hiberbolizand putin ideile de mai sus, n-am putea oare sa spunem, de exemplu, ca dedicand 20% din viata noastra lecturii ne-am imbunatati considerabil calitatea celorlalte 80 de procente din viata?
Si daca da, cum stim cand ar trebui sa ne oprim? Cum reusim sa pastram echilibrul dintre orele in care traim si orele in care invatam sa traim?