Exista o categorie de oameni care nu inceteaza sa ma uimeasca. Vorbesc despre cei care au talentul (sau poate doar predispozitia nativa) de a isi innabusi visurile brutal, fara drept de apel si cu o consecventa pentru care, personal, ii invidiez.
Multi vorbesc despre ce le-ar placea sa faca. Mai mult, unii povestesc chiar cum viseaza de mici sa ajunga intr-un anumit loc sau sa isi indeplineasca o dorinta arzatoare. Si totusi, nu fac mai nimic pentru asta. Ba chiar din contra, se agata cu disperare, parca, de primul tren care merge in sensul opus.
Ar vrea sa lucreze in advertising, sa picteze sau sa scrie dar tinand cont de faptul ca in advertising “se intra pe pile” iar din scris si pictat e greu sa scoti bani, o sa se angajeze cativa ani intr-o banca, ca se castiga bine. Oameni buni, in caz ca nu va dati seama, exista joburi si domenii care, doar prin natura lor, reusesc performanta de a ucide creativitatea. Procesul e similar cu cel in care concentrarea exclusiva pe un domeniu te priveaza de capacitatea de a avea o viziune de ansamblu. E motivul pentru care in unele facultati intri cu potential si iesi fara.
In alta ordine de idei, (cred ca) dintotdeauna m-a uimit adaptabilitatea oamenilor cand vine vorba sa se obisnuiasca cu lucrurile sau situatiile proaste:
“Nu prea imi dau tampitii astia salariul la timp dar m-am obisnuit”; “mi-e cam greu sa stau mereu peste program si nici nu sunt platit, dar ma obisnuiesc eu”; “caricatura de vanzatoare de la buticul din colt nu imi raspunde niciodata la salut si nici la multumesc dar m-am obisnuit cu asta.”
Incredibil cata toleranta la prostie au unii. Mi-ar placea si mie sa ajung intr-o zi sa am o astfel de toleranta. Si le-as lasa lor restul.