Nobody talks of entrepreneurship as survival, but that’s exactly what it is and what nurtures creative thinking. Anita Roddick
Cred ca m-as fi distrat de minune daca Highlander n-ar fi fost un serial, ci realitate, iar eu as fi facut parte din acea realitate. Nu fiindca am parul lung sau fiindca imi plac sabiile si nici fiindca, probabil, as arata decent in kilt. Ci fiindca mi se pare uneori ca am dezvoltat un al saptelea simt, unul care imi spune intotdeauna, dupa doar cateva zeci de secunde, ca am in fata un alt antreprenor.
Din pacate (sau din fericire), nici asta nu este lucrul care ma face unic. Cred ca toti antreprenorii o simt. Se recunosc intre ei foarte usor. Iar asta se intampla fiindca antreprenoriatul este o atitudine, o mentalitate. As risca sa spun ca e chiar un stil de viata, insa n-as vrea sa ma grabesc. Macar acum, scriind, sa nu ma grabesc.
Eram astazi undeva pe Dunare, pe o nava de turisti, venind dinspre Sfantu Gheorghe, de la un teambuilding cu parte din echipa bookblog. A fost prima data cand m-am uitat la un pusti si am stiut ca va fi antreprenor. Stiu, suna ciudat. Cu toate astea, daca ar exista o modalitate sa pariez pe asta, as face-o. Avea doar sase-sapte ani (niciodata nu m-am priceput la estimat varsta kinder-ilor), insa hotararea care se citeste in ochii unui om nu tine cont de varsta. Vazusem deja batrani de 70 de ani care te fac sa iti indrepti spatele si sa ridici barbia, patruns de un fior pe care doar personalitatile puternice il pot provoca chiar fara sa rosteasca un cuvant. Iar azi am vazut si un copil. Agitat, scruta cu privirea cei in jur de o suta de oameni din vapor, cauta parca ceva. O privire inteligenta, o atitudine ce, peste ani, mai mult ca sigur ca se va dezvolta intr-o grimasa usoara de sfidare. A unui sistem gresit, a unor oameni prea convinsi ca vina e mereu a altora, a imposibilului.
(va urma)
Tinereţea are un atu, nu trăieşti destul ca să te plictiseşti. Băiatul acela cu sabia, tăietor de capete, trăia însă sute de ani. Numai în film cineva trăieşte sute de ani şi nu se plictiseşte. Şi eu visez la o viaţă de samurai, dar doar pentru a muri cu onoare din prima luptă… Caracterul acesta de atmosferă ideală nu rezistă pentru mult timp, e mai bine să dispari fericit după ce atingi un nivel de mulţumire, pentru a nu apuca să trăieşti şi dezamăgirea. Aşa, dezamăgit, sunt şi acum, nu este nevoie să schimb realitatea prezentă cu o altă realitate imaginată.
Ceea ce vă pot eu garanta, cu o probabilitate de 95%, este că puştiul acela nu va fi antreprenor, tocmai pentru că este prea dotat pentru asta. De ce spun asta? Pentru că dacă ar fi altfel, dacă fiecare ar face exact lucrul pentru care este dotat nativ, atunci lumea ar fi plină de genii. Se observă cu ochiul liber că geniile sunt foarte rare.
Poate ca domnul Andrei are dreptate si va ajunge un antreprenor, sau poate bibliotecarul are dreptate si nu se va intampla asta, nu avem de unde stii, totusi acest lucru depinde la o varsta asa de frageda si de parintii copilului, un copil oricat de hotarat si de serios ar fi nu va stii unde sa apuce fara sfatul parintilor. Au fost putini oameni care au hotarat de mici unde vor sa mearga si au ajuns acolo, unul dintre ei este Bill Gates. Acel copil v-a putea la fel de bine sa schimbe lumea, nu stim niciodata, dar daca o va face sa speram ca o va face in bine, Romania si lumea are nevoie de niste oameni adevarati sa ii arate care sunt de fapt valorile care te fac om.
@Bibliotecaru: ce-ar fi daca am fi ceva mai optimisti?
Orice nivel de multumire are atasata o portie de dezamagire.
Cred ca e mai bine sa le consideram in ordine inversa si sa nu ne impiedicam de partea cu dezamagirea… Am niste citate numai bune: “Every adversity has the seed of an equivalent or greater benefit.”, sau
“Every problem comes with a gift in its hands.
There is a correlation between the worst and the best experiences.
Every minus is half of a plus. Everything is part of something bigger.”
…Daca pustiul acela va fi sau nu antreprenor – ca meserie, nu conteaza. Conteaza atitudinea pe care o are. Nimeni nu are parte de un mediu ajustat dupa propria masura, dar exista solutii :) si poti ajunge sa faci lucrurile pentru care esti dotat nativ.
:) Conditia necesara (dar nu si suficienta) este sa ajungi sa stii care sunt acele lucruri.
Mi se pare prea indrazneata ideea ca acel copil va deveni antreprenor. Cazurile de reusita sunt mediatizate, sau cel putin devin cunoscute unora sau multora. Cazurile de esec in antreprenoriat (nu ma refer doar la business, dar la orice initiativa de a face ceva nu de unul singur, dar si implicand si alti oameni) sunt de zeci, sute si mii de ori mai multe. Deci antreprenoriatul, cere o masa critica de resurse (intelectuale, educationale si financiare) pentru ca reactia sa se declanseze. Ori sunt multe persoane care poate au resursele intelectuale dar nu au o educatie minim necesara pentru a constientiza cum sa puna in practica ideea, si aici pot sa integrez opinia lui Rada Florin, rolul parintilor in asigurarea minimului de resurse educationale (fac referinta la conceptul de educatie in totalitate, daca copilului i sa zis mereu ca poate face aia sau cealalta, sigur ca el va crede ca poate, dar daca i s-a spus ca asta sau ailalta nu e de nivelul tau sau posibilitatile noastre, el va ramaine pe viata cu perceptia unui “nu” in fata) Sunt multe de zis si unele dureroase.
Cu totii aveti dreptate, Andrei, Bibliotecaru, Rada Florin .
Intreb pe Andrei : in ce limba vorbea pustiul ?
Adevaratii antreprenori nu prea sunt de etnie romana.
La origini, sunt altceva, alt aluat, poate plamadit si dospit pe plaiuri mioritice, dar ……. Arta de a fi antreprenor nu are nevoie de diploma….
Fara suparare…cine poate depune documentatia necesara atestarii documentare a lui cutare sau cutare ca antreprenor ?
Istoria reala a acestui petec de harta care acum se numeste pompos .ro, cine o poate scrie sau povesti sau presupune cam de vreo 2500 de ani incoace ?
Andrei, cred ca tu ai fi cel mai in masura sa scrii o istorie a antreprenoriatului in .ro, ce zici, te prinzi ?
……..sau poate producem o dezbatere ca aceea cu Amway…..stii tu….
Miti: nu cred ca as fi cel mai in masura. :) Dar da, nu prea se pot da diplome pentru asta :)
Andreea: cine stabileste ce este prea indraznet? :) Si cu ce drept?
Spui că puștiul avea vreo 7 ani? Asta înseamnă că încă n-a intrat în mașina-de-făcut-cârnați (a se citi școală) românească. Mai așteaptă și-ai să vezi ce va ieși din el… poate la absolvire va mai avea 5% spirit de antreprenor.
Buna Andrei, revin cu drag pe blogul tau. Si ca si alte dati, postarile tale ma fac sa am un cuvant de spus. Poate nu sunt cea mai indreptatita persoana care sa comenteze, tinand cont de faptul ca desi am visat sa devin anterprenor, am renuntat la acest vis si mi-e rusine sa spun, am renuntat fara prea mare lupta (si atunci as spune ca poate nu a fost chiar un vis, ci doar o curiozitate). Dar cred ca stiu despre ce vorbesti. Cred ca intr-adevar antreprenoriatul are la baza o gena pe care nu toti o au. Initial spuneam ca e vorba de personalitate. Dar am gresit. Personalitatea se creeaza si se modeleaza in timp, numai dupa o anumita varsta putem vorbi de personalitatea cuiva. Si ea se plamadeste in relatiile cu ceilalti, in sanul familiei, dupa ani de scoala. Sunt insa oameni facuti sa supravietuiasca si sa-si duca visele la bun sfarsit. Sunt luptatori si invingatori din nastere. Pe ei nimic nu ii opreste in loc. Lumea si viata nu ii schimba, ei schimba lumea si viata. Si da, poti vedea asta in ei de mici, daca ai un ochi format si stii unde sa cauti. Ii vezi dupa cum privesc si sustin privirea interlocutorului, dupa siguranta cu care se misca desi au o varsta foarte frageda, dupa felul asiduu cu care urmaresc sa obtina ceea ce isi doresc, dupa planurile pe care le fac inca de mici si pe care si le indeplinesc pas cu pas. E adevarat ca pe unii din ei i-a domolit o familie mai putin curajoasa si suportiva sau o lovitura de viata puternica. Dar majoritatea, necunoscuta luminii reflectoarelor, reusesc. Si poate nu sunt miliardari sau vedete de televiziune, dar au firma lor, sau au devenit artistii, intreprinzatorii, ambasadorii a ceea ce doreau de mici copii.Sunt oamenii care te uimesc cu precizia cu care stiu exact ce sa faca in fiecare moment al vietii lor, chiar si cand ii trezesti din somn. Viata lor nu are nici un timp mort. Totul este pus in slujba visului pe care il nutresc de mici. Am cunoscut astfel de oameni. In fata lor te simit atat de mic si de neinsemnat si iti dai seama ca orice ai face in viata, daca nu ai un vis, o tinta spre care sa te indrepti,totul e zadarnic, e dispersat in timp si spatiu, e pierdere de vreme. Oamenii despre care vorbesti tu, Andrei, sunt cei care lasa o amprenta asupra celor care i-au cunoscut. Ceva se schimba in viata celui care intalneste un astfel de om. Nu mai poti gandi si vedea lumea la fel. Sunt oameni nascuti sub o altfel de stea, ca sa gasesc o metafora. Nu ii poti confunda. Si ca sa inchei, da, te cred, stiu ce ai simtit cand ai vazut copilul de pe vas. Te face sa iti pleci privirea si sa zambesti sau chiar sa razi pe sub mustati. Si ai vrea sa il reintalnesti peste 10-15 sau 20 de ani ca sa iti poti spune singur :”Am avut dreptate” si sa castigi acel pariu pe care l-ai facut cu tine insuti!
Sinziana, iti multumesc mult pentru comentariu. N-as fi putut sa o spun mai bine, e superb si sunt perfect de acord. :)