Am mai zis-o, insa cred ca e bine sa o spun iar: cand zic “angajati” nu ma gandesc la “sclavi”, ci la niste oameni cu care lucrezi, care te respecta si, mai ales, pe care ar trebui sa ii respecti, tu, angajatorul. Insa ceea ce scriu astazi se aplica si in cazul celor care lucreaza cu echipe de oameni ce nu se pliaza neaparat 100% pe ideea clasica de “angajat”. De exemplu, sisteme cum ar fi bookblog.ro, in care echipa are ceva mai multe drepturi decat un angajat corporatist si are un cuvant important de spus in dezvoltarea firmei/proiectului. Acelasi lucru se aplica si ONG-urilor si, in general, oricarui sistem in care exista un nivel ierarhic, oricat de putin important ar fi el si oricat de putin s-ar simti.
Teoria echităţii
Sa trec, deci, la subiect. Exista in management (si nu numai) conceptul de “teoria echitatii”. Wikipedia zice asa:
“An individual will consider that he is treated fairly if he perceives the ratio of his inputs to his outcomes to be equivalent to those around him.” Si avem si o schema foarte buna, tot de la Wikipedia:
Mai simplu, ideea e asa: raportul dintre ceea ce ofera un angajat companiei si recompensa (ceea ce primeste el de la companie) trebuie sa fie egal cu raportul dintre ceea ce ofera si ceea ce primesc colegii sai. E in regula ca unul dintre colegii sai sa primeasca mai multi bani decat el doar daca valoarea muncii acelui coleg este mai mare. Daca asta se intampla, putem spune ca este echitabil pentru ambii angajati. Insa daca unul dintre ei este nepotul sefului si, din acest motiv, e platit de 2 ori mai mult pentru aceeasi munca, atunci nu mai este echitabil, e nedrept, e incorect.
Probabil vi se pare normal. Si mie. Doar ca, in general, teoria echitatii este avuta in vedere doar cand se pune problema stabilirii salariilor si a bonusurilor. In rest, e uitata. E uitata de manageri si, mai ales, este uitata de angajati, de oamenii care lucreaza la acea firma.
Angajaţii nu sunt egali!
Si nu vor fi niciodata. Toate povestile cu “pentru mine toti valoreaza la fel de mult” si sa tratezi pe toata lumea egal sunt abureli. Managerii aia vorbesc sa nu ii ia somnul iar angajatii care au astfel de pretentii sunt cel putin naivi. Nu ai cum sa ii consideri pe toti ca fiind egali, fiindca nu-s! Din secunda in care au intrat in firma/ong/proiect, unii se straduiesc mai mult, altii mai putin. Chiar si cei care lucreaza pe acelasi post si fac acelasi lucru, performeaza diferit. Unii pun mai mult suflet, se implica mai mult, se ofera voluntari de fiecare data cand e nevoie, ii simti mai aproape de firma decat pe altii si, pana la urma, ii simti mai aproape de tine.
Avem impresia ca, daca din punct de vedere strict managerial, stiintific daca vreti, ni se da voie (ba chiar e recomandat) sa platim angajatii diferit, in functie de prestatie, din punct de vedere moral, ca oameni, nu avem dreptul de a pretui mai mult pe unii dintre ei. E clar, de facut toti o facem! Doar ca multi considera ca asta e o dovada de slabiciune, ca nu ar trebui ca lucrurile sa fie asa sau ca ar trebui sa incercam sa controlam cumva asta.
Eu nu cred. Cred ca e okay sa ne pese mai mult de cei care ne-au lasat impresia ca le pasa mai mult. Si ca, dincolo de teorii ale echitatii, dincolo de manuale de management si carti de relatii interpersonale, avem obligatia morala, in primul rand fata de noi, sa tratam pe toata lumea corect, dar nu egal!