E remarcabil cat de mult iti poate fi influentata viata de doar cateva persoane. Simpla lor prezenta in apropierea ta te poate duce de la o potentiala mediocritate la o probabila excelenta, in doar cativa ani. Ma mai intreb uneori, cand imi amintesc, cati dintre noi am mai fi ceea ce suntem azi daca acele doua, trei, sau poate patru persoane nu ar fi existat, ori ar fi fost un pic mai altfel decat sunt.
Iar unii dintre ei, oamenii care au declansat in noi acea furtuna atat de necesara stralucirii, nici macar nu vor sti vreodata cat de mult din ceea ce suntem le datoram. Poate ca nici macar nu si-au propus sa faca asta. Tot ce au avut de facut a fost sa vada in noi o stralucire pe care noi simteam ca nu o avem.
Mi se pare din ce in ce mai pertinenta o observatie pe care parca Paler a facut-o intr-una dintre cartile lui, poate ca in joaca, asa cum obisnuiesc scriitorii sa mai faca uneori; sau poate ca nu. Toata viata ne straduim sa micsoram distanta dintre ceea ce suntem si ceea ce vad in noi oamenii care ne iubesc. Si cu cat distanta este mai mare, cu atat ne transformam mai mult in oameni.
Sigur ca destinatia, a fi om, e una catre care merita sa te indrepti zambind. Insa drumul catre acea destinatie e o furtuna ce dicteaza mentalitati, pasiuni, intensitatea cu care simtim ceea ce ni se intampla si, in general, lucrurile pe care le asociem cel mai mult cu ideea de a trai.
In viata oricui exista asemenea persoane, remarcabil mi se pare insa pe cine am influentat eu sau tu. De multe ori m-am intrebat cum ar fi fost viata unor persoane ce conteaza pentru mine azi, daca eu nu as fi existat :)
Eu cred ca atunci cind invatacelul este pregatit, maestrul apare intotdeauna. Dar doar cind invatacelul este pregatit.
Maestrii se scurg usor, pe linga noi, fara sa ii vedem, fara sa ne influenteze, atunci cind nu suntem dispusi sa ii primim. Ei pot fi oricine, oameni simpli, sora bunicii, fratele varului x, colegul de la 3, atunci cind avem nevoie de triggere, atunci cind suntem pregatiti de schimbare.
Mi se pare extraordinar ca vorbesti de ceea ce putina lume mai are in ziua de azi sau de care se vorbeste atat putin: de Recunostinta.
Andrei,
Cand eram eu in clasa 8-a, era o intrebare intr-o carte de ghicitori : cu ce seamana 1/2 de portocala? Va indemn sa dati raspunsul !
Daaaaaaaaa, cu cealalta jumatate, bravo!
……………………………………………..
“Poate ca nici macar nu si-au propus sa faca asta. Tot ce au avut de facut a fost sa vada in noi o stralucire pe care noi simteam ca nu o avem”.
Sigur asta vei face si tu pentru copilul tau, de exemplu!
Sau esti de parere ca parintii nu-si pot influienta intr-atat de mult copii incat sa produca in fiinta lor o….furtuna?
Sau, iar sau te referi la furtuna ……lunii mai ? Ori cum ar fi, clar ca exista o furtuna, ca doar ai pus titlul. :)
Ba sunt de parere ca si parintii pot face asta.
[dupa ceva timp]
si am si exemple care imi sunt foarte apropiate :)
(dupa mai mult timp)
evitati sistematic sa pronuntati cuvantul mama..
va vine sa credeti sau nu , tot ce aveti, ea, mama vi la plamadit..
suntem furtuni… insa numai unii reusesc sa ne destabilizeze sau sa ne inalte…
:) iulian, nu evit. Insa articolul nu era doar despre mama. Si imi vine chiar foarte usor sa cred, ba chiar am scris si un articol despre asta, mai sus. :)
Foarte frumos si adevarat doar ca eu nu inteleg asta:
Toata viata ne straduim sa micsoram distanta dintre ceea ce suntem si ceea ce vad in noi oamenii care ne iubesc. Si cu cat distanta este mai mare, cu atat ne transformam mai mult in oameni.
Poate cu cat distanta e mai mica, ne transformam in oameni? Nu inteleg – oamenii care ne iubesc se presupune ca isi imagineaza ca suntem mai buni decat suntem? Nu neaparat, din pacate :)
Uneori iubesti pur si simplu, fara nici o imagine, sau chiar cu o imagine destul de proasta despre celalalt :D
Deci iubesti “in ciuda” nu “pentru ca”
:)
am vazut si lucruri mai rele!
Cu cat distanta e mai mare, cu atat trebuie sa ne straduim mai mult, cu atat evoluam mai mult, intelegem cat de multe avem de imbunatatit la noi si invatam sa fim recunoscatori, devenind mai oameni.
Nu cred in a iubi “pur si simplu”. Ca nu e nevoie sa pui pe foaie motivele e una, si e normal sa fie asa. Anormal ar fi sa incerci sa intelegi asa ceva dpdv matematic. Insa motive exista intotdeauna, chiar daca, repet, uneori sunt greu de explicat sau de constientizat.
Eu nu iubesc nimic “in ciuda”, ci “pentru ca”. Si, eventual, accept/tolerez niste lucruri. Dar motivul pentru care le accept este tocmai acela ca am foarte multe “pentru ca”-uri.
Nu toata lumea trebuie sa fie asa, normal. Insa asta e ceea ce pot eu intelege.
Si eu iubesc tot “pentru ca” …traiesc si e un stil de viata sa traiesc iubind;
citesc/invat tot “pentru ca”… le fac cu placere;
incerc sa evoluez tot “pentru ca”… voi simti mai des gustul dulce al vietii prin realizarea de performante. (nu, sa nu intelegeti gresit, nu vreau sa ajung in guiness book; e vorba de gustul reusitei).
Andrei,
am citit postul si …mi-am dat seama ca nu stiu ce sa comentez in afara de “mare adevar” :)
Si poate ca, intr-adevar, anumiti oameni sunt prezenti in vietile noastre doar atunci cand suntem pregatiti sa-i vedem si ascultam; daca nu reusim sa le receptam “invatatura” de fapt, nu sunt in vietile noastre.