Nu, nu am sa va spun povestea vietii mele. Cel putin, nu acum. Cred suficient de puternic in importanta lucrurilor care raman nespuse, intrebarilor care raman fara raspuns si zambetelor pe care ni le acordam noua, din cand in cand, atunci cand toti cei din jurul nostru sunt prea ocupati sa ne observe. De multe ori, ne definesc cuvintele pe care nimeni nu le asculta, sentimentele neimpartasite si iluziile spulberate. Lucrurile pe care doar noi le stim.
Nu va spun povestea vietii mele, insa va spun un secret. Secretul este ca oamenii iubesc povestile. Nu cele ale fratilor Grimm, ci cele adevarate, povestile in care le-ar placea sa se regaseasca, povestile care schiteaza legende.
Am invatat de mici sa ne dorim lucrurile pe care le iubim. Iar acum, ajunsi in punctul in care ne recunoastem, uneori cu tristete, ca nu mai suntem chiar copii, nu ne mai este suficient sa ascultam povesti. Vrem propria poveste.
Asa ca o cautam in tot ceea ce facem. Ne cumparam hainele si masina in functie de firma inscrisa pe ele, fiindca asocierea cu acea firma spune ceva despre noi. Facem lucruri nebunesti cu speranta ca intr-o zi vom avea cui sa le povestim si incercam sa ne angajam la firme mari nu neaparat pentru beneficiile materiale, ci pentru ca in 2 ani, acel job va spune ceva despre noi.
Fiecaruia dintre noi i se ataseaza, mai devreme sau mai tarziu, o poveste. Uneori, povestile sunt frumoase, alteori triste. Sunt povesti care sperie, care inspira sau povesti care contureaza legende.
Nelinistitor este faptul ca povestea fiecaruia dintre noi se va scrie cu sau fara prezenta noastra. Si fiecare zi care trece fara ca noi sa ne amintim asta inseamna alte cateva randuri scrise despre un om care habar n-avea ca cineva ii redacteaza in timp real biografia.
Cum ar fi ca in fiecare zi care trece sa fim noi cei care scriem doua randuri din povestea noastra? Hai sa scriem o poveste pe care, peste cativa ani, ne-am dori sa o putem asculta (sau spune) cu placere.
Cuvinte potrivite de rumegat inainte de culcare.
Ca o paranteza, in acelasi ton, pentru putinii care nu l-au vazut inca: http://www.youtube.com/watch?v=D1R-jKKp3NA
Iar comenetez prima, dar incep la 8 si imi place sa citesc pagina ta.
“Asa ca o cautam in tot ceea ce facem. Ne cumparam hainele si masina in functie de firma inscrisa pe ele, fiindca asocierea cu acea firma spune ceva despre noi. Facem lucruri nebunesti cu speranta ca intr-o zi vom avea cui sa le povestim si incercam sa ne angajam la firme mari nu neaparat pentru beneficiile materiale, ci pentru ca in 2 ani, acel job va spune ceva despre noi.”
Oare nu avem incredere in propria poveste? De ce altcineva/altceva trebuie sa spuna povestea noastra? Hainele, grupul, muzica pe care o ascultam, etc? Oare nu avem incredere in noi? NOI pur si simplu. Noi pe bicicleta de exemplu? Sau noi in zdrente, nu am mai fi tot noi? Noi ascultind manele – nu ne mai incadram povestei pe care o vrem noi pentru noi? Sau nu avem curajul sa ne condimentam viata?
Ne temem de ceilalti. O greseala / abatere de la povestrea pe care o construim si deja se poate darima si schimba imaginea despre noi. Lumea nu uita si nu iarta. Traim pentru ei sau pentru noi? Pentru povestea lor despre noi sau pentru povestea noastra despre noi?
Nu avem curajul sa iesim in fata singuri. Daca nu ne integram unei majoritati / comunitati, nu am face fata singuri. Avem nevoie de un grup de apartenenta care sa ne ofere zona de confort si protectie.
Si totusi au reusit. Ma gindesc acum la Obama si la Oprah mai ales pentru ca nu au reusit usor si pentru ca sunt pe val. Au fost initial intr-un grup mic, marginalizat. Apoi s-au integrat grupului mare, al comunitatii normale. Apoi au devenit liderii ei. Par ca vin din afara doar pentru ca initial nu faceau parte din grupul mare. Dar apoi s-au integrat si au reusit sa il conduca/schimbe.
Gata, ma opresc cu filosofiile. Cind scriu, ideile se aseaza mai usor. As putea scrie la mine, dar ma simt singura :P. Daca nu impartasesc cu cineva gindurile, mai bine nu le am? Multumesc pentru stimuli.
:)
Nu doar vrem povestea noastra, avem nevoie de ea pentru a face legatura intre cine am fost si cine vrem sa devenim. Pentru a trage concluzii si a trasa directii.
Asa cum bine spunea cineva, omul incepe sa scrie o poveste si se trezeste scriind cu totul alta, iar punctul culminant al vietii lui va fi cel in care va compara cele doua versiuni. E o idee care vine in sprijinul urarii tale de la sfarsit, de a ne scrie povestea cu grija, fara sa o lasam la intamplare pentru a avea satisfactii maxime.
Mie mi se pare ca fac asta in fiecare zi in care scriu pe blog.
Simona: si tie? :)
Povestea se scrie oricum. Şi pentru a fi prezenţi, e necesar să nu ne rezumăm la a fi doar personaje.
mulţumesc pentru postul ăsta
Ce ai spus tu se poate interpreta si altfel :) Sa ne facem blog si sa scriem pe el povestea vietii noastre, nu sa-i lasam pe ceilalti sa creada cum vor :P
Scriem povesti (personale sau nu) sau traim povestile altora, pentru ca ne este frica de singuratate.
Asta e ! Suntem niste sociabili !
Calin: da. Vrem sa fim placuti. Si e okay sa fie asa. :)
ideirazlete: cu placere :)
Cuvinte ce provoaca liniste demne de o zi de iarna, Andrei.
:) multumesc, Paula.
Andrei, Andrei, uite asa intri tu placut in viata noastra :)
:)
De obicei povestile ni se contureaza intr-un mod imprevizibil. Lasam lucrurile sa vina de la sine si sa ne poarte in cine stie ce directii. Viziunea noastra, atunci cand avem asa ceva, e ca varful unui aisberg. Ascunde in adancuri idei, experiente, mentalitati, esecuri, succese, confruntari… Ne deseneaza viata pe care am trait-o dar si viata pe care o vom trai.
Eu am si cred in povestea mea.De fapt, e un roman, cu multe capitole. E o poveste in fecare clipa pe care o traim, iar oamenii sunt infometati dupa povestile altora. Ai grija de povestea ta, fiindca, daca nu esti atent, s-ar putea sa pierzi firul epic!
Asta imi aduce aminte de Paler, care se intreba ce lasa in urma: o biografie sau un destin :)
Spor la scris!