Nu, nu am sa va spun povestea vietii mele. Cel putin, nu acum. Cred suficient de puternic in importanta lucrurilor care raman nespuse, intrebarilor care raman fara raspuns si zambetelor pe care ni le acordam noua, din cand in cand, atunci cand toti cei din jurul nostru sunt prea ocupati sa ne observe. De multe ori, ne definesc cuvintele pe care nimeni nu le asculta, sentimentele neimpartasite si iluziile spulberate. Lucrurile pe care doar noi le stim.
Nu va spun povestea vietii mele, insa va spun un secret. Secretul este ca oamenii iubesc povestile. Nu cele ale fratilor Grimm, ci cele adevarate, povestile in care le-ar placea sa se regaseasca, povestile care schiteaza legende.
Am invatat de mici sa ne dorim lucrurile pe care le iubim. Iar acum, ajunsi in punctul in care ne recunoastem, uneori cu tristete, ca nu mai suntem chiar copii, nu ne mai este suficient sa ascultam povesti. Vrem propria poveste.
Asa ca o cautam in tot ceea ce facem. Ne cumparam hainele si masina in functie de firma inscrisa pe ele, fiindca asocierea cu acea firma spune ceva despre noi. Facem lucruri nebunesti cu speranta ca intr-o zi vom avea cui sa le povestim si incercam sa ne angajam la firme mari nu neaparat pentru beneficiile materiale, ci pentru ca in 2 ani, acel job va spune ceva despre noi.
Fiecaruia dintre noi i se ataseaza, mai devreme sau mai tarziu, o poveste. Uneori, povestile sunt frumoase, alteori triste. Sunt povesti care sperie, care inspira sau povesti care contureaza legende.
Nelinistitor este faptul ca povestea fiecaruia dintre noi se va scrie cu sau fara prezenta noastra. Si fiecare zi care trece fara ca noi sa ne amintim asta inseamna alte cateva randuri scrise despre un om care habar n-avea ca cineva ii redacteaza in timp real biografia.
Cum ar fi ca in fiecare zi care trece sa fim noi cei care scriem doua randuri din povestea noastra? Hai sa scriem o poveste pe care, peste cativa ani, ne-am dori sa o putem asculta (sau spune) cu placere.