Zilele astea simt nevoia sa tac. Sa ascult si sa ma gandesc la lucruri. Ne grabim mult. Nu doar in plan profesional, ci in tot ceea ce facem. Suntem indemnati din toate partile uneori cu brutalitate, alteori subtil, sa acceleram.
De ce? Pentru a obtine mai mult. Mai multi bani, mai multi prieteni, mai multa libertate, mai multa dragoste si, in principiu, tot ce ne-ar putea conduce la un moment dat catre propria fericire. Fiindca in privinta asta suntem toti la fel. Pana si psihopatii sau criminalii vor sa fie fericiti. Au propria definitie a fericirii, e bolnava, insa esenta e aceeasi.
Acceleram, deci, pentru a obtine mijloacele care credem ca ne-ar ajuta sa fim fericiti, indiferent cum ne definim (sau ne este definita de altii) fericirea. E asa numitul “E-factor” sau “Expediency Factor” care spune ca “people continually strive to get the things they want the fastest and easiest way possible with little or no concern with the secondary consequences of their behaviors.†(Tracy)
Dar daca “the easiest way possible” nu e sa ne grabim? Daca am putea sa fim mai fericiti incetinind?
Zilele astea ascult mai mult, incerc sa gandesc mai lent, sa mananc mai incet si sa ma grabesc mai rar. Merg pe jos catre intalniri, ma opresc mai des in parcuri sa citesc, beau ceaiul negru dimineata in jumatate de ora si ma gandesc mai mult la fiecare gest pe care tocmai l-am facut. E relaxant, odihnitor. Si e un mod simplu de a fi, genul de simplitate pe care multi dintre noi am uitat-o si de care ne aducem aminte, uneori, in situatii exceptionale sau deloc.
Later edit: de citit si asta, la Alin