Daca exista o intrebare care ma face sa etichetez brusc un om, este: “Si…se castiga bine?” Prieteni, imi pare rau daca sunt printre voi persoane care au obiceiul de a pune intrebarea asta. E tampita. Da’ tampita rau.
Acum cateva luni veneam de la un seminar de o zi pe teme de dezvoltare personala. Pe drum, in metrou, schimbam cateva vorbe cu o tipa care participase si ea si intamplator mergea in aceeasi directie cu mine. Eram destul de obosit, faceam conversatie din politete. La un moment dat, tipa ma intreaba daca “lucrez”. I-am zis ca da, mi-a cerut detalii. Si cum mie imi place sa povestesc despre ce fac, am incercat o varianta simplificata. Daca m-as fi lungit, terminam a doua zi. Dupa ce am trecut, ca de obicei atunci cand ma intalnesc cu cineva din afara “industriei”, de concluziile de genul “deci faci site-uri web” si “esti webdesigner!”, tipa a inteles cat de cat ce fac. Care credeti ca a fost prima ei intrebare? Nu daca imi place, nu daca mi se pare misto, nu daca imi ocupa mult timp, nu cum de am ajuns sa fac asta, nici macar ce anume trebuie sa stii ca sa poti sa faci si tu chestiile astea. Nu, ea voia sa stie “siiii…se castiga bine?”
Ii zic ca, daca esti bun se castiga bine, cam ca in orice domeniu. “Da’ nu mai mult de 1000 de euro, nu?” Ba si mai mult, ii zic. “aha, ei da’ cam 3000 asa?” Ei, da, parca tu trebuia sa cobori, nu? Evident, nu i-am zis asta, ar fi fost banal. I-am zis ca nu se castiga 3000, se castiga zeci si sute de mii de euro. A facut niste ochi cat cepele, a scos un “hmmm” ganditor si a concluzionat: “interesant; poate ma apuc si eu de asta”. Zic “succes! hai ca eu cobor aici”.
M-am intalnit acum o luna cu o fosta colega de liceu. “Ce mai faci? De cand nu te-am mai vazut! Muncesti?” Zic, “oarecum”. Nu intru in detalii, ii spun ca ma ocup cu niste site-uri, cu publicitate online, se calmeaza. Dupa care, din putul gandirii, vine Intrebarea: “siii…se castiga bine?” Incerc sa raman calm si ii zic ca, probabil, s-o castiga ceva de vreme ce nu mi-au ramas inca mari hainele. Lucra si ea la o banca. Nu-i placea, lucra mult dar se castiga bine.
Imi aduc aminte ca bunica-mea imi zicea cand eram mic ca ar trebui sa ma fac medic sau popa. Astia aveau bani. Erau alte vremuri, avea o scuza. Si cei de varsta parintilor mei au o scuza, ei au trait mare parte din viata intr-un sistem care nu permitea prea multe abateri si probabil cele mai realizabile vise erau cele din visuri. Ei au scuze, da’ astia tineri ce scuze au sa puna intrebari atat de tampite?
Ma enerveaza nu fiindca trebuie sa raspund eu la astfel de intrebari, ci fiindca intrebarile de genul asta nu pot veni decat dintr-o mentalitate de papagal. Tot circula povestioare in care angajatorii cauta oameni care nu pun banii pe primul loc. Uneori nu-s doar povestioare. Si, tot uneori, exista si un alt motiv pentru care vor astfel de persoane decat faptul ca nu isi permit sa dea salarii mari. Eu ii zic “pasiune pentru ceea ce faci”.
Nu cred ca pe termen lung exista ceva care sa poata compensa lipsa pasiunii. Daca ai 40-50 de ani, daca ai copii si familie, atunci e intr-adevar greu sa iti bagi picioarele in ceea ce faci acum si sa incepi chestia aia pe care ai vrut sa o faci toata viata (desi stiu exemple destule). Dar cat timp esti tanar, cand abia acum incepi sa alegi ce vrei sa faci in viata, cat de tampit trebuie sa fii sa alegi un domeniu doar fiindca “acolo se castiga bine”, chiar daca tie ti se pare o porcarie? Nu trebuie sa raspundeti, e retorica.
Eu le spun la toţi: nu, nu se câştigă, dar sunt masochist :D
Oricum, ai foarte mare dreptate cu pasiunea pentru ceea ce faci. Cunosc o grămadă de oameni care fac ceva doar pentru că se câştigă bine, dar o fac în silă. Iar asta se vede pe chipul lor de la o vreme, că sunt sictiriÅ£i de tot…
Daca nu au auzit cu ce te ocupi, e clar de ce au pus astfel de intrebari.
De ce pun multi tineri astfel de intrebari triste? Pentru ca nu viseaza. Pentru ca au relatii care merg “binisor…”, pentru ca au joburi “ok…” si pentru ca viata li se pare grea si oamenii li se par meschini.
Si pentru ca a schimba ceva li se pare “riscant…”. Mai riscant decat crima de a-ti ucide propriul suflet.
Revazandu-ma cu fosti colegi de liceu, fosti colegi de facultate, in prima discutie, intotdeauna se ivea intrebarea daca castig bine, ce salariu am, “si se castiga binisor, nu-i asa?” etc.
Cred ca e vorba de grupul de referinta si de prejudecata ca banii sunt cel mai puternic indiciu al succesului.
N-am auzit pe nimeni spunand: “Castig prost, dar imi place ce fac. Castig putini bani, dar sunt fericit, iubesc pe cineva.”
Oricum, este o buna tema de gandire.
Sunt multi “pragmatici” care se gandesc in primul rand la bani. De cele mai multe ori nu ajungi la nicio concluzie cu ei pentru ca in ochii lor esti un “naiv care nu va fi capabil sa dea piept cu viata”
Si eu trebuia sa dau la Drept ca “uita-te si tu cat castiga un avocat sau un notar”.
Am fosti colegi de facultate (deci tineri de 21-22 de ani) care ma intrebau si cand veneam de la un training sau o conferinta din Bucuresti daca m-au platit :) Cand vorbeam despre Olimpiadele Comunicarii prima intrebare era “care e premiul?”
Inca si mai aiurea: explica rudelor ce meserie ai, atunci cand meseria nu face parte din cele traditionale :D eu am o reala problema in a povesti ce fac pe intelesul tuturor, pentru simplul motiv ca,in unele cazuri, nici macar notiunile care mi-ar pune baza unei explicatii nu exista… Dupa care, intelegand ei ca e o chestie asaa…cum sa spun..exotica, vine si intrebarea “sii..se castiga bine?” :)
Si uite asa raman ruda de la Bucuresti, cu o meserie ciudata din care se castiga sau nu se castiga bine si pe deasupra si nemaritata la o varsta cand pe vremuri altele aveau copii de scoala :D
apropo de Olimpiade, pe mine ma mai intrebau, bun dar de ce te duci, iti platesc ei drum, cazare, tot?
Bun, dar sunt unele chestii pentru care esti dispus sa platesti fiindca iti fac placere. Oamenii practica asta de la inceputurile timpului…
Andrei, ai mare dreptate, dar eu vad o problema in cultura romaneasca a muncii: destul de multi angajatori care exploateaza pustii pasionati de ceea ce fac. Ii storc cativa ani si cam atat, iar cand pustii aia vor sa creasca intr-un fel sau altul, sefii se uita chioras. La un moment dat, pustiul ala nu mai e pusti, desi a ramas pasionat. Si trebuie sa se intrebe si daca se castiga bine. Stiu, e o discutie lunga aici, multe variabile, dar am vrut sa punctez doar asta.
Bine, băi, idealistul lu’ PeÅŸte. ÃŽn loc să ne spui cât de altfel eÅŸti tu pentru că vrei să munceÅŸti ÅŸi pentru altceva decât bani, mai bine te-ai gândi la starea actuală a economiei româneÅŸti. Pentru majoritatea românilor banii sunt extrem de importanÅ£i pentru că, în caz că nu ÅŸtiai, banii îţi asigură traiul.
Nu toată lumea e şcolită ca tine, cu toate că facultăţile riscă să treacă de tot pe tărâmul irelevanţei în ziua de azi. Nu toată lumea îşi permite să stea pe piedestalul pe care te-ai aşezat mătăluţă de unul singur şi cu de la sine putere. Nu toată lumea îşi permite să îi desconsidere pe ceilalţi doar pentru că doresc să muncească pentru bani. Banii sunt cea mai importantă resursă în România contemporană; n-am ajuns încă la nivelul tău, să mâncăm şi idealuri la micul dejun.
Dacă pentru unii “mai bine” înseamnă “mai mulÅ£i bani”, cine eÅŸti tu să îi faci tâmpiÅ£i pentru că ideea ta de “mai bine” nu corespunde cu a lor? AroganÅ£a ta mă ÅŸochează.
Există oameni în ţara asta care muncesc pentru ca tu să ai curent electric şi alte beneficii compatibile cu civilizaţia. Pentru aceşti oameni, faţă de care ar trebui să ai mai mult respect, banii sunt singura limbă de circulaţie când vine vorba de aprecierea muncii. Orice altceva în afară de bani reprezintă o glumă proastă pentru ei.
Data viitoare când te vei hotărî să perorezi cu atâta foc despre “mentalitatea de papagal” uită-te în oglindă cu cinci minute înainte.
As putea sa spun ca pasiunea nu tine de foame. Dar ai dreptate. Daca pasiune nu e, nimic nu e.
Cunosc un caz, mai multi bani intr-un job neplacut. Coleric, stresat, depresiv, obosit, irascibil. Ih, trista amintire.
Andrei, stii si tu ca astea sunt intrebari “normale”, de oameni “normali”.
Indiferent ca ne place sau nu, banii sunt f.importanti, ne lovim de necesitatea lor la tot pasul. Toti isi pun intrebarea asta, de la cel mai discret si cufundat in “putul gandirii” pana la cel mai direct si volubil. Doar ca la noi, banul a mancat mult din demnitatea umana si truismul asta,.. e mai bine sa nu-l faci vizibil.
Am un bun prieten. Are ~ 35 de ani. N-are copii, are apartamentul lui la care nu mai are de platit nici o rata, isi uraste job-ul. Nu pentru ca nu-i place CE face ci pentru ca nu-i place cu cine o face. Ne certam de jumatate de an pe aceeasi tema: de ce nu iti gasesti alt loc de munca la care sa te simti tu bine? Nu plec pentru mai putin de x. De ce? Ce vrei sa faci cu banii aia? (ridicare din umeri pe post de raspuns). Incerc o noua abordare: daca imparti banii pe care ii iei aici la numarul de ore muncite iti da cat sa justifice celelalte neajunsuri? Nu.
Si asta e mentalitatea majoritatii pentru aceasta categorie de varsta.
De pe pozitia celei care a plecat de la un venit mai mare (intr-un job unde ajungeam la 7 dimineata si plecam la 11 noapte iar respectul era o notiune inexistenta, brrr ) la unul (teoretic) mai mic desi aveam rata la casa si copil de 3 ani nu inteleg. Pentru mine castigurile erau evidente. Iar calitatea vietii nu se masoara doar dupa suma pe care o primesti la sfarsitul lunii….
Cristina: apropo de “As putea sa spun ca pasiunea nu tine de foame”, eu te-as contrazice. In vin in minte cu greu cativa oameni pasionati de ceea ce fac si care nu au suficienti bani ca sa o duca bine.
Cred ca daca faci cu pasiune ceea ce faci, la un moment dat apar si banii. La mine se intampla si am mai multi apropiati care imi confirma asta zi de zi.
uite ca exista cineva care sa spuna:
Castig prost, dar imi place ce fac. Castig putini bani, dar sunt fericit, iubesc pe cineva.
EU.
Probabil ca in ochii lui cutare si cutare as trece drept prost. Dar ma intereseaza mult prea putin. Este evident ca nu banii sunt cel mai important lucru pe lumea asta! Si mi-am pierdut si familia pe chestia asta. Am luat-o de la capat, convins de faptul ca “daca faci cu pasiune ceea ce faci, la un moment dat apar si banii” precum si de faptul ca, din moment ce nu a acceptat o stare de lucruri temporara, nu a fost persoana potrivita pentru mine.
Si mai stiu ca atunci cand castigam triplu eram extrem de stresat, nu eram lasat sa-mi fac treaba, nu eram respectat si – desi iubeam si eram iubit – ma simteam ca un ratat. Culmea, multi ar fi vrut sa fie in locul meu!
Ah, a propos de Olimpiadele Comunicarii, daca nu castigamn premiul, nu as fi avut cu ce sa-mi platesc chiria. Dar ceea ce am facut nu am facut pentru bani.
Faptul ca avem/nu avem bani este doar ceva temporar! Nu conteaza cat de multi bani avem in prezent ci ce facem ca sa avem pe viitor! A considera ca trebuie facute anumite compromisuri pentru a trai bine este o mentalitate paguboasa! Problema nu ar trebui pusa “ce sa fac ca sa castig ceva bani?” ci “cum pot castiga bine din ceea ce-mi place sa fac?”. Mai rau decat ca lumea urmareste (in general) doar banii este faptul ca nu stie sa gandeasca.
Octav, esti eroul meu. :) Pe bune! Sincere felicitari. Pentru tot ce ai scris.
@octav: esti si eroul meu. :) Imi place cum stii sa faci acrobatiile pe franghie,.. dar le faci singur.
Esti liber (cugetator), norocos si entuziast. Ce-ti mai trebuie!?
Partea buna e ca materialismul asta este cel care duce la dezvoltarea economiei. Doar ca daca la un moment dat nu se tempereaza (si am dubii serioase) o sa ajungem o natiune de oameni care si-au pierdut calea.
Mi se pare normal ca oamenii sa te intrebe despre bani atunci cand aduci in discutie un domeniu care lor li se pare fantastic. Ceea ce ma intriga este ca de cele mai multe ori intrebarea “si… iti place?” ramane undeva departe, poate soptita in gand cand isi amintesc de tine.
Exista atat de multe exemple in care placerea locului de munca este pe ultimul loc incat marea majoritate gandesc astfel. Poate ca in loc sa le spui cat de bine sau de prost se plateste mai bine le povestesti cat de mult iubesti ceea ce faci. Te-ai gandit in ce fel raspunsul tau influenteaza pe cei care-l asculta?
Eduard: sau, mai rau, o natiune de oameni care habar n-au ca au dreptul sa aiba o cale.
Adela: m-am gandit. Inca ma mai gandesc.
Deci, cum a fost la Motoare ? :)
Andrei,
Iar n-ai fost “inteles”…..de toata lumea, de fapt ideea ta despre “siii… se castiga bine?”.
Sunt intrebari in lumea asta la care nici nu m-am gandit vreodata.
Una dintre ele este si aceasta, niciodata nu intreb nici cea mai buna prietena cat castiga, chiar nu ma intereseaza.
Ma intalnesc cu fosti colegi de clasa, cunostinte apropiate,ma bucur cand imi spun ca au o afacere buna,le zic si eu ce fac dar nici nu-mi trece prin cap sa pun intrebarea asta pe care o numesti tampita, eu zic “manelista”.
desi nu sunt `webdesigner`, pe mine ma distreaza intotdeauna cand cineva ma intreaba `cat castigi` sau `siii… se castiga bine?`
intotdeauna am pregatite 2 raspunsuri, in functie de dispozitie. Unul este o minciuna sfruntata, dar pe care o spun cu toata seriozitatea si il incurc pe celalalt, iar celalalt este un adevar de o sinceritate cruda:
1. (minciuna) Da, castig binisor, cam 15-20000 euro pe luna
2. (adevarul) Am tot ce imi doresc, un job bun, o sotie faina, un copil minunat, o amanta superba, o masina buna, un loc unde sa stau, ascult muzica ce imi place, ma duc in fiecare week-end in excursii, etc etc… am tot ce imi doresc, mai putin BANI; bani nu am deloc!
De curand aparuse un site, unde lumea trebuia sa zica domeniul unde lucreaza, si salariul. Desi erau anonimi, multi erau revoltati.
Pe un alt site..profesorii nu vroiau sa zica cat cer pe meditatii…(desi inca o data erau anonimi)
Eu chiar nu inteleg ce e asa secret?
De ce exista oameni care ii complexeaza intrebarea asta? Spune-mi tu ca ti-ai ales facultatea/ meseria/etc. fara sa te intereseze DELOC cat se catiga…
Parerea mea e ca aceasta conceptie e strict legata de faptul ca ati fost nascuti inainte de ’90. fara suparare.