Astazi, in troleibuz, o frantura de discutie intre o baba doamna in etate (70-75 ani) si fermecatoarea sa fiica de ~50 ani:
“Mickey mai munceste? Hai, te rog eu, nu mai sta cu gura pe el ca poate e si el mai sensibil si sufera cand ii spui de bani. Mai bine fa-i un ceai de sunatoare ceva…!”
Acum, ori stau eu prost la interceptat subtilitati ori baba doamna trecuta prin viata vorbea serios si cand mori de foame in casa e recomandat ceaiul de sunatoare. Am coborat si am inceput sa dau frenetic rewind si replay la episod incercand sa sesizez macar retroactiv o urma de ironie in vocea femeii. Niciuna!
Mi s-a intamplat si mie sa mai “mor de foame” din cand in cand si, dat fiind drumul ales, probabilitatea sa se mai intample la un moment nu o simt deloc ca fiind neglijabila. Mi s-a mai intamplat, zic, si abia acum imi dau seama ca intr-adevar problemele complexe nu presupun neaparat si solutii la fel de complexe. Tot timpul asta in care mi-am facut sange rau si mi-am zis ca eu sunt de vina, ca nu am crezut suficient de puternic, am incercat sa imi dau seama unde anume am gresit, cum sa modific strategia si sa gasesc solutii astfel incat sa dreg situatia si toate astea in timp ce sufeream tacit in bezna ignorantei mele, tot timpul asta, solutia era la plafarul din coltul blocului.
Nu-i nimic, am notat pe to-do list pentru maine dimineata: “mers plafar – ceai de sunatoare, 2 saci”.