Satisfactia muncii este rezultatul diferentei dintre recompensa pe care un om o primeste pentru munca facuta si ceea ce estimeaza el ca ar trebui sa obtina. Daca recompensa si asteptarile sunt egale, atunci putem vorbi despre o stare de satisfactie deplina, omul e fericit, nu isi cauta alt loc de munca si, in mod normal, daca alti factori nu mai exista, ar trebui sa aiba randament maxim.
Acum, unde se greseste de multe ori? Multi manageri confunda asteptarile angajatilor cu asteptarile pe care ei cred ca ar trebui sa le aiba angajatii. Nu conteaza ca, pentru tine, ca manager, a matura o strada valoreaza X lei, ci conteaza cat se asteapta maturatorul sa primeasca pentru munca depusa.
De cele mai multe ori problema asteptarilor angajatilor este una alimentata de manageri, prin ignoranta. Daca ii spui clar omului la ce ar trebui sa se astepte, il ajuti, iar diferenta dintre asteptari si ceea ce ii poti tu oferi pentru acea munca va fi mult mai mica. Altfel, fiecare persoana isi defineste propriul sistem de recompense si se asteapta ca “seful” sa ii ofere exact acele recompense.
In stabilirea recompensei meritate (presupusa de angajat) sunt luati in considerare atat factori interni precum “cat de greu ii este sa mature strada” (din toate punctele de vedere: munca fizica, sentiment de rusine, pricepere etc) cat si factori externi, de exemplu, cu cat sunt platiti alti maturatori. Atunci cand oamenii tind sa se compare cu altii in ceea ce priveste, de exemplu, remuneratia intra in ecuatie si teoria echitatii.
(cele de mai sus au fost doar o scurta introducere pentru urmatorul post care va fi despre Sursele satisfactiei muncii, adica factorii care influenteaza in mod clar si direct nivelul de satisfactie oferit de un job, dincolo de salariu)
Later edit: despre sursele satisfactiei muncii AICI
Asta e cea mai sigura metoda de a face un om sa plece dintr-o companie fara sa il dai tu afara. S-a intamplat unei amice careia ii promisesera o marire de salariu de 20%. I-au dat doar 4% cu explicatii ilogice ca a inteles gresit, ca tuturor celorlalti le-au dat 20% pentru ca x si y si z si ea a luat 4% ca asa trebuia, etc.
Peste o saptamana lucra deja altundeva.
Parerea mea este ca adevraul este undeva la mijloc. Este cert ca democratia a creat premisa pentru cei care au bani sa-si deschida o afacere. Lucru minunat, de altfel! Efectul advers a facut ca multi dintre managerii din ziua de azi sa nu aiba habar despre care trebuie sa fie comportamentul lor fata de angajati. Pe de o parte este managerul prost si care nu se informeaza, macar, care nu stie sa comunice cu angajatul. Multe probleme se pot evita prin comunicare. Si in multe firme sunt create artificial bariere de comunicare intre angajat si angajator. Pe de alta parte – insa – angajatul ajuns intr-o situatie ca cea prezentata de tine greseste de doua ori:
1. nu a incercat de la inceput sa-si dea seama despre cum merg lucrurile in firma in care a ajuns;
2. nu ia masuri.
Rezolvarea mi se pare foarte simpla: comunicarea. Nu o sa-ti ia nimeni gatul daca comunici angajatorului ca ai o problema. Totul se poate rezolva prin comunicare, sau cel putin – daca stii ca meriti mai mult – esti dator sa faci ceva pentru a semnala asta. Daca stii ca nu ai cu cine “discuta”, atunci ajungem din nou la punctul unu. Daca – in schimb – reusesti sa initiezi aceasta discutie, sunt convins ca seful tau te va aprecia cel putin pentru ca ai avut curajul sa faci asta. Cineva imi spunea mai demult ca – daca nu stii sa negociezi cu sefii tai – atunci nu vei putea reusi sa negociezi nici cu clientii…
2 chestii scurte, Bogdan:
1. DA! Totul se rezolva prin comunicare. Ar trebui sa existe si sa fie initiata de oricare dintre parti.
2. “nu a incercat de la inceput sa-si dea seama despre cum merg lucrurile in firma in care a ajuns;” Ca nu a facut asta e intr-adevar si vina angajatului dar un manager bun are obligatia sa lamureasca lucrurile astea; obligatia lui este ca angajatul sa stie exact in ce intra si ce se cere de la el.
Dupa modelul “hai sa zica si nea Ion, ca e si el om”, dau si io cu bata in balta:
– cred ca in primul rand managerul e cel care tre’ sa aibe grija ca angajatul sa aibe mereu o cale de comunicare deschisa catre el !
– e adevarat si ce zicea Bogdan ca atata timp cat nu ai curaj sa comunici cu seful nu vei avea curaj sa comunici nici cu clientzii. Insa Bogdane gandeste-te ca nu toate slujbele sunt in vanzari sau front-office. Iar la slujbele back-office nu intotdeauna primeaza aptitudinile “curaj” si “putere de convingere”. Asa ca problema in acest caz se pune cu totul si cu totul altfel !
Exemplu de astfel de slijbe: programator, actuar (cel care face previziuni in asigurari sau domeniul bancar) sau cercetator stiintific.
– solitia optima pe care o vad eu, punandu-ma in situatia angajatorului ar fi picatura cu recompense. Adica pentru fiecare target mic sa primeasca o recompensa mica, iar la targeturile mari o recompensa medie. Recompensele mari pt targeturile mari nu prea impulsioneaza in conditiile economiei noastre de azi.
;)
Andrei, ai dreptate. Managerul trebuie sa fie dezghetat. Daca nu e, nu-i nimic. E de ajuns sa constientizeze ca afacerea lui depinde in mare masura de satisfactia angajatilor lui, de modul in care ii lasa sa-si dezvolte talentul in munca pe care o fac. Si urmatorul beculet care ar trebui sa i se aprinda ar fi ca – daca pe el nu-l duce mintea la a deschide portile comunicarii – atunci sa se informeze cums a faca asta. De aceea se scriu carti, articole sau de aceea exista firme de training. E adevarat, eu am ceva experienta de vanzari si asta m-a facut sa devin foarte deschis si comunicativ si recomand de fiecare data tuturor prietenilor mei sa isi schimbe optica fata de sefii lor. Pentru mine nu exista concepte precum sef vs. angajat, ci cu totii suntem colegi. Si asta e un pas mare. Mesajul meu este urmatorul: daca angajatorul nu face nimic (in contextul pe care il dezbatem), iar mie ca angajat chiar imi place ce fac si nu doresc sa iau decizii extreme (aici ma gandesc la demisie), atunci iau eu masuri fata de angajator si exprim ce am pe suflet. Si in incheiere am o intrebare la voi toti: cati angajati credeti voi ca sufera si injura printre dinti sau parasesc firmele in care lucreaza din cauza lipsei de comunicare, sau de teama de a discuta face-to-face cu seful lor?
(Daca printre cei care citesc aceste comentarii sunt si angajatori care se intreaba de ce angajatii lor ii parasesc in mod constant sau de ce nu se inteleg cu angajatii, le recomand sa citeasca Funky Business).
@artistu:
Tin sa te contrazic – pe orice pozitie ai lucra, ai clienti. Clientii sunt cei care folosesc munca ta. Fie ca e un tester sau un writer de documentatie (in cazul in care esti programator), fie ca este managerul de PR caruia ii inmanezi previziunile tale pentru a le face publice (in cazul in care esti actuar). Si trebuie sa stii sa te intelegi cu acesti clienti.
Bogdan, am o curiozitate de marketing: tu comentezi pe bloguri in interes de serviciu sau nu? :)
Chiar daca o faci, nu ma deranjeaza, fiindca faci comentarii relevante care iti dau dreptul sa iti faci reclama, din punctul meu de vedere :)
Nu o fac in interes de serviciu. Sunt de parere ca societatea si lumea de afaceri in care traim ne obliga sa ne informam permanent. Sunt un cititor permanent de materiale din domeniu, de la Harvard Business Review pana la cotidiene de pe piata. De aici recomandarea mea. Incerc intotdeauna sa fiu obiectiv in tot ce fac si fii sigur ca recomand orice sursa de informare care mi se va parea utila. Imi plac subiectele propuse de tine si modul in care le prezinti si cred ca Funky Business este o carte utila. Ce pot spune cu siguranta este ca nu voi recomanda niciodata lecturi de genul “Cum sa reusesti sa fac x lucru in x zile”.