Accept blogul ca instrument de comunicare. Daca stau bine sa ma gandesc, a fost unul dintre motivele pentru care mi-am facut si eu unul. A comunica folosindu-l mi se pare foarte okay.
Ceea ce nu mi se pare okay este ca oamenii sa isi spuna pe bloguri lucruri pe care ar trebui sa si le spuna in fata. Pe langa faptul ca urasc sincer “spalatul rufelor in public”, gestul are, cel putin pentru mine, un iz de lasitate. E ca si cum ti-ai invita partenerul intr-un restaurant select pentru a-i spune ca totul s-a terminat. Stii ca acolo este mai putin probabil sa riposteze si sa iti spuna ce are de spus, iar tu de fapt asta vrei. Nu iti doresti un dialog, nu iti doresti sa rezolvi ceva, iti doresti sa ii arunci in fata niste cuvinte si sa vezi ca-l doare.
In general, cand oamenii sunt suparati si nervosi, spun lucruri care dor si care, mi-a luat mult sa imi dau seama, au foarte putine in comun cu ceea ce simt ei cu adevarat. Cu alte cuvinte, si cei ce ataca sunt la fel de debusolati ca cei care incaseaza. Insa asta se intampla la cald, fiind fata in fata cu persoana pe care (crezi ca) o urasti.
Cand suni sa faci o rezervare la restaurant sau cand te asezi in fata calculatorului si incepi sa scrii pe un blog, lucrurile nu mai stau asa. Scuza “eram nervos” e expirata. Atunci nu esti presat de timp si poti sa te controlezi mai usor fiindca acea persoana nu e acolo, si totusi faci lucrurile astea. Fiindca vrei ca pe celalalt sa-l doara.
Nu, zilele astea nu a scris nimeni nimic de rau despre mine si nici nu m-a parasit prietena, insa atunci cand s-a intamplat sa ma enerveze oameni care confunda scrisul pe blog cu discutiile face-to-face am stat cat de departe am putut de calculator si am asteptat sa ma calmez, asa ca scriu acum. Acelasi lucru vi-l doresc si voua.
ps: sentimentele au, ne place sau nu, o problema cu tehnologia sau, mai degraba, tehnologia sta prost la transmis sentimente; chiar si atunci cand e vorba de secvente video.