E crunta rapiditatea cu care ne obisnuim. Indiferent daca e vorba de lucruri bune sau rele, ne obisnuim mult prea repede cu ele; dorinta de a ne adanci cat mai repede in comoditatea de a nu ne mai gandi la cele rele ne fac, probabil, sa tindem catre aceeasi comoditate si atunci cand e vorba de lucrurile bune.
I-am acuzat de multe ori pe cei care se obisnuiesc prea repede cu lucrurile rele. Ne-am obisnuit sa fim tratati ca niste gunoaie, ne-am obisnuit cu ideea ca traim in Romania si am incetat sa mai incercam sa schimbam ceva; acum vrem doar sa supravietuim si atat. De parca a supravietui a fost vreodata suficient pentru vreunul dintre noi.
I-am acuzat pe ei iar acum ii acuz si pe cei care se obisnuiesc prea repede cu binele. E placut si obositor sa iti fie bine. Apreciezi acoperisul de deasupra capului si existenta unor geamuri doar cateva zeci de minute dupa ce ai intrat in casa, dupa o zi de iarna friguroasa si umeda, cu zapada de un metru. Apreciem familia si prietenii doar timp de cateva zile dupa ce ne intoarcem dintr-o calatorie lunga in care singurii prieteni ne-au fost amintirile celor de acasa. Apreciem sanatatea si viata doar cateva zile sau saptamani dupa ce am fost nevoiti, in mod brutal, sa realizam ca se poate si altfel, sau dupa ce pierdem pe cineva drag.
Ne obisnuim prea repede cu lucrurile bune si le mutam in raftul cu carti pe care acum ne propunem sa le mai citim la un moment dat, sa ne amintim cum ne-am simtit. Si n-o mai facem niciodata.
Si totusi, in jurul nostru, sunt atatea lucruri care sa ne aduca aminte ca familia si prietenii nu sunt doar un surogat al golului din jurul nostru, hainele si mancarea nu sunt doar niste mofturi iar a fi sanatos nu e doar o alternativa banala la a fi pe moarte. Poate ar trebui sa ne gandim mai des, sa ne uitam mai cu atentie, sa simtim mai profund si sa ne obisnuim mai lent.