In primii 4-5 ani de antreprenoriat am invatat sa muncesc. Ceva ce 90% dintre oamenii pe care ii intalnesc (mai degraba in exteriorul firmei mele decat in interior) din pacate nu stiu sa faca. In special cei tineri.
Juniorii n-au suficienta experienta in campul muncii (comunist mai suna asta!) si traiesc cu iluzii de companii in care doar ei vor conta si nimic altceva. Iluzii care le sunt alimentate de cele mai multe ori de prieteni prinsi in sisteme care ii storc de viata, dar despre care le e prea rusine sa povesteasca. Asa ca, intr-o incercare de a se pacali ca au o viata, scot in evidenta doar partile bune ale acelor job-uri.
Multi dintre ei se asteapta ca dupa 2 sau 3 ani in care tot ce fac e sa urmeze niste reguli, compania sa ii plateasca cum il plateste pe unul care a muncit 10-20 ani si si-a sacrificat noptile si uneori sanatatea. Si cand nu se intampla, sunt socati si fug catre o alta companie, injurand. De obicei, acolo isi dau seama ca se poate si mai rau. :) Si tot asa. Si la un moment dat, dupa ceva experiente de genul asta, au acumulat suficienta experienta incat sa judece mai putin compania si sa inteleaga ca visul tocmai s-a terminat si ca, surpriza, banii se fac muncind. Ori muncesc de 2 ori mai mult decat o faceau si vor avea bani, ori vor duce o viata probabil ceva mai relaxata, insa niciodata banii nu vor fi suficienti.
Ziceam ca in primii 4-5 ani de antreprenoriat am invatat ce inseamna sa muncesti. Am muncit si 14 ore pe zi, zile si saptamani la rand. Da, munceam pentru proiectele si firma mea, imi placea ce faceam, dar asta nu mi-a picat din cer, am decis la un moment dat ca voi face ce imi place. Decideti si voi, apoi munciti facand ceea ce va place, indiferent ca e firma voastra sau nu. Si dupa ce veti face asta o perioada de timp, veti deveni suficient de capabili incat sa va permiteti sa faceti pauze dese. Si va veti castiga dreptul (in orice companie!) sa negociati salarii, vacante si zile libere cum aveti voi chef. Fiindca aduceti valoare in acea companie. Valoare, da? Fiindca de la aparitia fabricilor incoace, cei care doar executa sunt platiti destul de prost si, ne place sau nu, sunt “expendable”.
Daca in primii ani am invatat sa muncesc, in urmatorii anii (dupa primii 4-5), am inceput sa invat, usor-usor, ce inseamna sa ai o viata. Si ca munca nu-i viata ta, oricat de mult ti-ar placea ceea ce faci. Acum reduc in fiecare an timpul petrecut muncind, mi-e bine asa, si mi se pare ca sunt din ce in ce mai productiv facand-o. Nu incurajez nici munca peste program, nici munca in detrimentul sanatatii. Doar ca nu cred in scurtaturi. Am avut nevoie de primii ani de munca, in ritm infernal uneori, ca sa invat ce inseamna sa muncesc, sa invat sa apreciez banii si lipsa lor.
Multi dintre antreprenorii pe care ii cunosc au trecut prin experientele astea, este unul dintre motivele pentru care in organizatii antreprenoriale salariile mari nu se vor da niciodata atat de usor ca intr-o corporatie mare. Desigur, exista si parti bune pe care o organizatie antreprenoriala le ofera. Insa pentru a beneficia cu adevarat de ele, de cele mai multe ori ai nevoie de ceva experienta in lumea cealalta si de un pic de experienta in “a munci”. Apoi nu trebuie decat sa devii foarte greu de inlocuit.
Deci, după părerea ta, oricine nu munceşte ca sclavul, câte 14-16 ore pe zi nu ştie să muncească.
Poate că trebuie o diplomă şi pentru asta. Ceva gen “sclav calificat”.
Primii ani sunt cei mai productivi si avansurile pe care le poti face sunt chiar incredibile. E si justificat sa ai programul infernal din punctul asta de vedere pentru vezi in timpi mai scurti unele avansuri.
Daca intreci putin limitele, intr-un an doi, trei faci in 8 ore ce faceai in 16.
Cred ca multi nu inteleg ca a invata sa muncesti inseamna sa te eficientizezi, nu sa rezisti la un workload-uri mari timp indelungat.
Serban, cred ca ce vrea sa spuna Andrei este ca persoanele care au experimentat munca intensa pot sa constientizeze adevarata valoare a cunoasterii, a timpului, a banului, a propiei persoane si a propriilor dorinte. Tind sa ii dau dreptate. La 32 de ani, dupa 7 ani de munca intensa, cu si pentru altii (dar si cu si pentru mine) am ajuns sa pot spune ce e de valoare si ce nu, dar mai ales care este valoarea mea in prezent si unde vreau sa ajung sau sa nu ajung.
Andrei, am prins si mica ironie la adresa celor un pic mai tineri decat noi, insa le-as ierta fragezimea, pe care o pun pe seama presiunilor sociale. Daca stau sa ma gandesc si eu visam cai verzi pe pereti cand eram mai tanara. Acum visez lucruri mai realiste.
Sunt de acord cu tine. Cred că dacă munceşti 14 – 16 ore pe zi şi faci ceva ce îţi place cu adevărat, nu eşti un sclav. Eşti un om care face ceea ce îi place, cu pasiune şi dedicaţie. Acum ţine de fiecare cum echilibrează viaţa personală şi cea profesională astfel încât să fie cât mai bine. Important este să se întâmple nişte lucruri, indiferent daca unei persoane îi ia 15 minute şi alteia 15 ore. Spui că nu crezi, în scurtături, poate că însăşi munca este scurtătura, decât ani pierduţi făcând nimic.
@ Serban: Experienta mea mi-a aratat ca daca esti serios si perseverent incepi sa contezi si esti apreciat. Iar daca muncesti si gresesti uneori, esti iertat mai usor decat in alte situatii. Multi zic ca munca este pentru masini si ca banii trebuie sa munceasca pentru tine. Insa eu pana acum nu am gasit o alta varianta de a-mi permite ce-mi doresc decat prin multa munca.
@ Andrei: “Si va veti castiga dreptul (in orice companie!) sa negociati salarii, vacante si zile libere cum aveti voi chef.” – aici m-am regasit. :)
Conteaza, in primul rand, eficienta. Ma refer strict la job, unde atributiile sunt (sau ar trebui sa fie) clare si delimitate, nu sa fii incarcat peste masura, doar pentru ca termini treaba mai repede decat colegii. Nu sunt de acord cu statul peste program si nici cu salariile mici. Salariile de juniori la noi sunt in jur de 1200-1500 lei, ceea ce nu-ti permite un trai decent si de aceea multi dintre incepatori cauta scurtaturi.
si dupa ce ai muncit ca un sclav, pe la 35 de ani asa… iti dai seama ca, cei mai frumosi ani s-au dus, in timp ce tu erai foarte ocupat cu job-ul de sclav, si nu se mai intorc niciodata
Foarte corect, insa mai e o parte a problemei pe care nu ai mentionat-o. Sa zicem ca muncesti cativa ani intr-o companie, pleci de la intors 2 foi si ajungi la 387653486 de sarcini in plus, insa remuneratia ramane la stadiul initial, motivarile sunt de fapt demotivari si te trezesti distrus psihic, umfland burta patronului iar tu in pragului unui colaps. Atunci cand nu ai nici o perspectiva de cariera, cand esti pus cu fundul pe un scaun si ti se da de inteles ca acolo or sa-ti crape ochii si n-ai la ce sa aspiri, iti iei tartacuta si pleci, ca dai de mai rau sau de mai bine o sa vezi dupa, ideea e ca faci pasul spre o schimbare si poate o sa ai surpriza ca una din incercari sa fie cu noroc.
Daca te referi la cei care-si ridica tartacuta de pe bancile facultatilor si se asteapta sa fie primiti la iesire de catre cele mai mari companii din lume, doar pentru ca “am terminat o facultate ce puii mei?”, ai dreptate maxima.
toata lumea e “expendable”
avand in vedere ca noi (din toata Europa) avem niste salarii mizere….;a preturi nu intru…
mama , tata si prietenii muncesc ca niste sclavi…la stat sau privat pentru un salariu intre 1200 si 2000.
Da!!
De mult nu am mai citit un articol atat de transant!
Din pacate(sau fericire), ai distrus multe “vise”. Eu te inteleg perfect, si eu sunt antreprenor, mai tanar, dar stiu cata munca trebuie sa depui pentru a construi durabil si de calitate. Multe succese si spor!
Ma identific cu ce scrie mai sus. Problema e ca marea majoritate a lumii va intelege ce a inteles Șerban. Topicul asta mai trebuie explorat, poate trebuie mai bine argumentat, poate alte unghiuri. Ar fi grozav daca mesajul ar fi inteles “in masa”.
Sau poate gradul de intelegere e o linie care se trage intre …
Intr-adevar – parerea din post e putin aroganta, si lasa impresia ca doar cine e ‘patron’ munceste cu adevarat.. :)
Adevarul e ca mai in toate firmele “juniorii” aia duc tot greul firmei (si zic asta ca o persoana care a trecut de multi ani de perioada respectiva din viata). Fara palmasii din firme, managerii ca noi n-ar produce nimic, doar planuri furmoase.
Savy: da, ai dreptate. La cei cu “bancile facultatii” ma refer in special. Ce ai spus tu in prima parte a comentariului se poate intampla, din pacate. Si cea mai buna solutie s-ar putea sa fie sa fugi. :)
Tibi: si tie, Tibi, ai nevoie! Toti avem.
Andrei: si eu cred ca e o linie care se trage intre. In ceea ce priveste intelegerea ideii principale, fiecare o va intelege cum e pregatit sa o inteleaga. :)
Tudor: e o diferenta intre “a duce tot greul” si a produce valoare. Poti sa speli pe jos toata ziua, sa iti fie intr-adevar greu, si totusi pt companie sa nu aduci suficienta valoare.
Raluca: stiu de ce cauta scurtaturi si sunt de acord cu tine ca banii aia de multe ori nu sunt suficienti. Singura mea problema este ca in 99% din cazuri nu vor gasi scurtaturile alea, fiindca nu exista.
Ana: am fost si eu la fel de naiv, credul si “fraged”, inteleg faza. Dar pe mine m-ar fi ajutat daca cineva mi-ar fi spus ca s-ar putea sa existe si o alta parte a paharului.
Daca nu iti doresti cu adevarat ceva in urma acelor ore de munca, intr-adevar, 10 sau 12 ore te pot face sa crezi ca ai un job de sclav. Insa motivatia de a lucra ceva (indiferent ca este in compania altcuiva sau a ta) este subiectiva, iar daca urmaresti un scop, oricare ar fi ala pentru tine, la un moment dat si 14 ore de munca ti se vor parea putine.
De acord cu ce ai scris, e necesar sa treci prin experienta asta. Important e sa canalizezi orele de munca intr-un scop si sa nu renunti.
“Apoi nu trebuie decat sa devii foarte greu de inlocuit.” Asta este cea mai importanta realizare la un job. Sa devii greu de inlocuit. Dar odata ajuns acolo incepi sa ai din ce in ce mai mult control asupra vietii tale
Total adevarat Andrei, ai mare dreptate