Tacerea e, probabil, una dintre cele mai destepte chestii de care suntem capabili. Si o folosim enervant de nepotrivit.
Vorbim cand ar fi mai bine sa nu spunem nimic, ne intimideaza bucatile de liniste aparute in conversatii si alegem sa inchidem canalele de comunicare atunci cand avem cel mai mult nevoie de feedback din jur pentru a nu innebuni. Indienii Cherokee aveau o rugaciune care in engleza suna cam asa:
Great spirit,
help me always
to speak the truth quietly,
to listen with an open mind
when others speak,
and to remember the peace
that may be found in silence.
Iar noi traim intr-o lume in care se vorbeste cam prea mult despre prea putin. Un prieten mi-a povestit odata despre un profesor de 70 de ani care venea la facultate cu castile in urechi, intra in sala de curs si incepea sa insire lucruri pe tabla. Umplea 6 table si pleca. Intr-o zi, unul mai obraznic din prima banca l-a intrebat: “domn’ profesor, ne spuneti si noua ce ascultati acolo?”.
Iar raspunsul a fost zdrobitor: “Ascult linistea de la mine din camera”.
Da, trăim într-o cultură zbierată. Profesorul ăla era un norocos. Dacă stai la bloc de multe ori nu există linişte nici în camera ta.