Nu e suficient să înțelegi ce simți: tehnici pragmatice pentru gestionarea emoțiilor atunci când miza e mare

Hai să îți zic despre unul dintre lucrurile care mă irită, vrei? Că poate nu le aveai pe ale tale și duceai lipsă de un strop de enervare în viața ta. 🙂

Mă irită că deși am fost unul dintre oamenii care au mers la psihoterapie foarte devreme în viață, de pe la 20 și ceva de ani, mi-a luat niște alți ani de făcut asta până când am aflat pentru prima dată că îmi pot regla stările emoționale singur.

Sigur, mă ajuta să merg la terapie, mă linișteam după ce vorbeam despre cum mă simțeam. Era un mecanism bun de coping. Și înțelegeam, ușor-ușor, de unde vin unele dintre acele emoții care nu îmi plăceau.

Dar faptul că înțelegeam nu mă făcea neapărat să am mai multă încredere în propria capacitate de îmi gestiona trăirile. Ba, uneori, chiar din contră, aș zice. Mai degrabă îmi supra-sublinia că am avut o viață mai grea decât a altora, că e normal să mă simt în toate felurile alea.

De la insight la acțiune: de ce “a înțelege” nu înseamnă reglare emoțională

Ceea ce, da, m-a ajutat să am răbdare cu mine, și m-a făcut de multe ori să simt nevoia să mă iau singur în brațe, să mă mângâi pe cap și să zic… săracul Andrei, prin câte a trecut. Compasiune, self-love…

Un exercițiu bun atunci când vrei să înveți să te conectezi cu tine și să te accepți cu toate imperfecțiunile tale, dar un exercițiu tare prost atunci când vine vorba de a prelua controlul propriei vieți și de a îți crește încrederea în tine și în capacitatea ta de a răzbi prin viață.

Dacă psihoterapia (sau coachingul) te ajută să tolerezi lucruri ce nu ar trebui tolerate, atunci îți face rău

Așa cum înțeleg eu psihoterapia după mai mult de 600 de ore făcute (în rolul de client) de-a lungul vieții, unul dintre principalele ei obiective este întărirea autonomiei și a responsabilității clientului.

Cu alte cuvinte, psihoterapia (ca și coachingul, ca și change strategy-ul pe care îl practic eu), ar trebui să te ajute să ajungi la nivelul la care să nu mai ai nevoie de ea.

Să ajungi te descurci singur, în ciuda limitărilor cu care ai plecat la drum. Și foarte mulți specialiști eșuează în asta. Sigur, ar fi nedrept să nu menționez că și noi, oamenii/ clienții, pare că avem o predispoziție un pic cam mare spre a ne sprijini pe altcineva și a uita să stăm pe propriile picioare. Parcă o facem prea repede. Parcă prea mult căutăm în exteriorul nostru și prea puțin spre interior. Dar specialiștii ar trebui să știe mai bine și să nu încurajeze asta. Nu? Eu așa cred.

​Nu e normal să trăiești în emotional overdrive: anxietatea ca obicei învățat (nu destin)

Și poate te întrebi ce m-a apucat astăzi. Păi să îți zic.

Eram într-o sesiune de change strategy cu o clientă care avea dificultăți în a își controla gândurile negative, gânduri care o făceau să simtă anxietate puternică, care o paraliza, îi afecta relațiile și o afecta profesional. (Sună cunoscut? Mie da.)

Și în timp ce încercam să înțeleg mai bine modul în care funcționează lucrurile astea pentru ea, a zis așa:

– Simt toate emoțiile astea care mă paralizează. Mintea mea nu se oprește niciodată. Adică na, e normal, știu că e normal ca tot timpul să vină gânduri peste gânduri fără să le poți opri, dar parcă aș vrea…”

Am întrerupt-o.

– Nu, nu-i normal.

S-a oprit în mijlocul frazei, debusolată.

– …Ce?

– Ai zis că știi că e normal să vină non-stop gânduri și să nu le poți opri. Nu-i normal. La fel cum nu este o normalitate ca emoțiile să te paralizeze și să te simți neputincioasă în fața lor. Anxietatea nu e ceva ce ești nevoită să accepți. Nu face parte obligatoriu din experiența vieții de zi cu zi. Și nu cred că e okay să accepți lucrurile astea pur și simplu. Nu ești o victimă fără control. Sau, cel puțin, nu trebuie să fii o victimă, dacă nu îți dorești asta.

S-a uitat la mine cu ochii unui om care atunci contempla pentru prima dată opțiunea de a nu tolera o “realitate” dureroasă.

Ca și cum pur și simplu nu i-ar fi trecut prin cap că poate să își dorească o viață fără anxietate. Am continuat prin a îi spune că da, în funcție de istoricul nostru, e posibil ca ceea ce simțim să fie justificat.

Adică trecutul nostru poate să explice de ce suntem într-un fel sau altul, de ce avem o predispoziție către a simți o anumită emoție, de ce ne ducem mai degrabă către furie, anxietate, tristețe, vină sau rușine, de ce pare că facem asta mai mult decât alții cu care ne comparăm.

Dar hai să nu normalizăm o viață în care anxietatea e zi de zi cu noi. Anxietatea este în mare parte un comportament învățat. Am învățat să gândim într-un anumit fel, să încercăm să ne liniștim în anumite moduri, să ne structurăm zilele și serile în anumite feluri. Iar toate aceste lucruri ne mențin relația prea strânsă cu anxietatea și frica.

Lucrurile astea se pot schimba. Există tehnici și metode cu efecte imediate. Despre care n-am învățat la școală. Ba chiar pare că sunt foarte mulți psihoterapeuți care n-au fost învățați lucrurile astea.

Pentru mine, ca om care s-a luptat ani de zile cu anxietatea e frustrant să constat că 10 ani mai târziu față de momentul în care eu aveam problema asta, industria de mental health încă orbecăie între “hai să mai vorbim un pic despre asta, că poate trece” și “hai să-ți dăm niște pastile”. Pastile care, ca să fiu clar, chiar sunt necesare și utile in anumite cazuri.

Dar realitatea este ca cea mai parte parte dintre oamenii care simt anxietate nu sunt cazuri clinice, care să aibă nevoie de psihiatrie. Sunt oameni cum am fost eu acum ani de zile, care o dată ce ar avea acces la câteva tehnici avansate de auto-reglare emoționala, și-ar putea alege dintre ele 1-2 care funcționează perfect pentru ei și ar putea să recapete controlul asupra propriei vieți. Ar putea să își reducă simptomele de anxietate cu 90% de unii singuri.

Știi cum s-ar simți asta pentru ei? Îți spun eu, că am vorbit cu destui clienți care au ajuns acolo. Se simte ca și cum au renăscut, ca și cum până acum n-au trăit cu adevărat. Se simte ca și cum au fost păcăliți că au o problemă cu care trebuie să trăiască, când de fapt, pentru mare parte dintre ei, era perfect, total și complet rezolvabilă.

Și ghici ce? Asta nu doar că le-ar face viața mai mișto și mai liniștită, dar le-ar crește și încrederea în ei. Fiindcă deși tehnicile poate le-au învățat de la cineva ca mine (sau de la altcineva), schimbarea au făcut-o ei.

Ei și-au dorit asta suficient, ei au investit timpul și banii, ei au testat tehnicile, ei au reușit.

E, și asta m-a iritat astăzi: Realizarea că psihoterapia, ceva ce recomand cu atât de multă căldură de 15 ani, ÎNCĂ este atât de lipsită de pragmatism și aplicabilitate uneori încât, pentru mulți oameni, șchioapătă. Adică nu merge cât de bine ar putea merge. Cel puțin pe subiecte ca anxietatea sau (auto)reglarea emoțională.

(Și da, în măsura în care știi pe cineva care are nevoie de ajutor cu asta, direcționează-l către mine. Știu sigur că îl pot ajuta, în măsura în care timpul și calendarul îmi permit. Știu fiindcă am o colecție de peste 20 tehnici de genul acesta, adunate de prin formările de zeci de mii de euro parcurse în ultimii 13 ani. Știu fiindcă la mine funcționează de peste 10 ani. De fiecare dată. Și fiindcă am predat aceste tehnici la niște sute de clienți, personalizând procesul pentru fiecare, și a funcționat și la ei la fel de bine.)

Dar, mai presus toate astea, am încredere că va funcționa fiindcă înțeleg că uneori n-avem timp să vorbim 6 ani despre o problemă, până înțelegem tot ce era de înțeles la ea, înainte să începem să ne trăim viața.

Nu putem amâna trăitul până când ne-am înțeles toată copilăria.

Uneori avem nevoie să trăim și să ne bucurăm de viață începând de săptămâna asta.

Important: cum am spus și mai sus, încurajez psihoterapia, întotdeauna am făcut-o, cred că cu toții am beneficia de niște sesiuni. Dar atunci cand simți că terapeutul tău nu te ajută sau ai încercat să lucrezi cu mai mulți și problema ta e încă acolo, poate nu (doar) de psihoterapie ai nevoie.

Despre autorul articolului

Feedback de la clienți
care au lucrat cu Andrei Roșca