There are some people who live in a dream world, and there are some who face reality; and then there are those who turn one into the other.
– D.H. Everett
Nu am intalnit pana acum un om care sa imi spuna ca lumea in care incercam sa traim e una normala. Din contra, are toate simptomele unei lumi nebune si incorecte. Daca in privinta corectitudinii, creativitatea unora dintre noi este mutilata iremediabil de dorinta de apartenenta la ceea ce numim, exagerat, societate, in ceea ce priveste nebunia nu avem nicio scuza.
In lumea pe care o vad eu ai doar doua variante: sa te adaptezi sau sa iti accepti infrangerea si, foarte probabil, sa incepi sa te obisnuiesti cu ideea de a face compromisuri la tot pasul. Acestea fiind variantele, decizia nu mi-a parut niciodata foarte greu de luat. De cand ma stiu m-am luptat (si probabil o voi mai face mult timp de acum incolo) cu incapacitatea de a accepta o infrangere asa cum mi se pare ca ar trebui s-o fac.
Oamenii normali spun am pierdut si merg mai departe, nu isi incordeaza involuntar muschii si riposteaza atacand un “dusman” care tocmai a sters cu ei pe jos. Pur si simplu nu e normal sa faci asta. Si iar ma intreb daca nu cumva e indecent ca normalitatea sa fie definita de o “societate” atat de eterogena.
Sunt idei in care credeam foarte tare acum doi-trei ani. Cele in care cred acum nu sunt fundamental diferite, insa au devenit ceva mai nuantate, mai specifice, pe alocuri.
Atunci, varianta doi, cea care spunea sa accept esecul si sa merg mai departe imi suna deplasat din start. Eram un pierzator prost si nici nu dadeam semne ca as vrea cu adevarat sa ma perfectionez in asta. In ceea ce priveste compromisurile se pare ca aveam o problema cel putin la fel de mare. Inca o am.
Ma gandesc ca poate nu am simtit inca gustul acestor compromisuri, ca inca nu am capacitatea de a fi un fatalist veritabil care isi accepta “destinul” si ceea ce “e dat sa ni se intample”. Si intr-un fel, uneori, cred ca imi doresc sa le pot face. Am cunoscut cu alte ocazii sentimentul caldut, eliberator si relaxant pe care il ai atunci cand greutatea unei decizii iti este luata de pe umeri. Seamana mult cu sentimentul pe care il ai atunci cand renunti la un proiect mai mare, cu probleme ce au devenit complicate, pentru a incepe unul nou, de la zero.
Acestea fiind premisele, imi ramanea, deci, o singura varianta: sa ma adaptez. Or, ce inseamna sa te adaptezi la o lume nebuna daca nu sa iti creezi si sa crezi in propria-ti nebunie? Propria realitate.
[va urma]
de cele mai multe ori conteaza doar sa nu renunti,majoritatea luptelor pe care le duci in viata se castiga psihic,mental pentru ca omul nu a renuntat sa spere in victorie
fac parte din prima categorie :)
Lumea nu e nici buna, nici rea. Lumea pur si simplu este. Realitatea nu conspira nici impotriva noastra, nici in favoarea noastra. Ea functioneaza pe baza unor legi pe care le putem invata si folosi in favoarea noastra, sau ne putem vaita.
Eroarea pe care o fac “oamenii normali” (uneori si eu, recunosc) este sa echivaleze actul ratarii cu ratarea ca atribut al persoanei (failing makes you a failure).
Deoarece nu sunt de acord cu acest rationament, propria realitatea presupune efortul de ignorare a formulei de mai sus, mersul mai departe, insa obligatoriu cu lectia invatata. Subscriu ideii – exprimata de tine in articole precedente – ca actul ratarii este o oportunitate de a invata.
Lumea in care traim nu este nicidecum normala.E uimitor cum nici nu se odreste o schimbare in bine.Si aici fac referire la un articol pe care Andrei Plesu l-a publicat acum 13 ani si este actual in zilele noastre.Felicitari pentru carte, Andrei.:) N u te vad in postura unui pierzator.
multumesc, Paula :)
“Nimeni nu e mai inselat de altul ca de sine insusi. Lasul este convins ca este doar prudent, iar saracul crede ca practica abstinenta. Nimic nu e atat de usor ca a te amagi singur, pentru ca este totdeauna usor de crezut ceea ce vrem sa credem. Nimeni in viata mea, nu m-a amagit atat cat m-am dezamagit singur” …. si din pacate sunt oameni, si inca multi care o viata intreaga nu vor sti adevarul din aceste cateva randuri. Din cartea lui Og Mandino, Cel mai vestit vanzator din lume