Nu am intalnit pana acum un om care sa imi spuna ca lumea in care incercam sa traim e una normala. Din contra, are toate simptomele unei lumi nebune si incorecte. Daca in privinta corectitudinii, creativitatea unora dintre noi este mutilata iremediabil de dorinta de apartenenta la ceea ce numim, exagerat, societate, in ceea ce priveste nebunia nu avem nicio scuza.
In lumea pe care o vad eu ai doar doua variante: sa te adaptezi sau sa iti accepti infrangerea si sa incepi sa te obisnuiesti cu ideea de a face compromisuri la tot pasul. Acestea fiind variantele, decizia mea a fost luata din secunda doi. De cand ma stiu m-am luptat (si probabil o voi mai face mult timp de acum incolo) cu incapacitatea de a accepta o infrangere asa cum mi se pare ca ar trebui sa o fac.
Oamenii normali spun am pierdut si merg mai departe, nu isi incordeaza involuntar muschii si riposteaza atacand un dusman care tocmai a sters cu ei pe jos. Pur si simplu nu e normal sa faci asta. Si iar ma intreb daca nu cumva e indecent ca normalitatea sa fie definita de o “societate” atat de eterogena.
Asadar varianta doi imi suna deplasat inca de la inceput. Sunt un pierzator prost si nici nu dau semne ca as vrea cu adevarat sa ma perfectionez in asta. In ceea ce priveste compromisurile par sa am o problema cel putin la fel de mare.
Ma gandesc ca poate nu am simtit inca gustul acestor compromisuri, ca inca nu am capacitatea de a fi un fatalist veritabil care isi accepta “destinul” si ceea ce “e dat sa ni se intample”. Si intr-un fel, cred ca imi doresc sa le pot face. Am cunoscut cu alte ocazii sentimentul caldut, eliberator si relaxant pe care il ai atunci cand greutatea unei decizii iti este luata de pe umeri.
Acestea fiind premisele, imi ramanea, deci, o singura varianta: sa ma adaptez. Or, ce inseamna sa te adaptezi la o lume nebuna daca nu sa iti creezi si sa crezi in propria-ti nebunie?
ps: intrebarea de o suta de puncte este: daca toate lucrurile in care am crezut pana acum s-au realizat, ar trebui sa incep sa-mi fac (mai multe) probleme? :)