Contul firmei mele este deschis la BCR. La o agentie BCR, nu conteaza la care. Ideea e ca aceasta agentie e impartita in doua: persoane fizice si persoane juridice. Sedii lipite unul de altul, dar cu intrari diferite. La persoane juridice unde ma duc eu exista doi bodyguarzi. Nu stiu exact daca lucreaza in schimburi sau se plimba dintr-o parte in alta, insa cert e ca sunt doi. Sau erau doi.
Unul e un retardat care vorbeste singur si nu baga pe nimeni in seama. Poti sa il intrebi orice, poti sa saluti, el n-are treaba, e in lumea lui. Al doilea era un tip ceva mai in varsta. Nu vorbea el prea mult, dar era de treaba, mai schimbam 2-3 cuvinte uneori, cat timp asteptam sa se miste casiera mai cu entuziasm, ca de talent nu putea fi vorba.
Tipul era decent. Zic “era” fiindca astazi nu l-am mai gasit acolo. In locul lui venise un altul. Intotdeauna m-am intrebat cum si cand isi pierd astia naivitatea aia care denota omenie, cum se auto-handicapeaza, cum isi sinucid bunul-simt. Mi-am imaginat ca si ei, chiar si ei, atunci cand vin in prima zi la un nou loc de munca incearca sa impresioneze. Cred ca toti simtim nevoia asta de a ne arata, macar noua daca nu altora, ca ne facem treaba. Pe banii aia de rahat cu care suntem platiti, vrem sa demonstram ca am merita mai mult. E entuziasmul primelor zile la noul loc de munca, perioada de dinainte ca ceilalti sa vina si sa iti redeseneze realitatea.
Ziceam ca intotdeauna m-am intrebat cand si cum se intampla toate astea. Azi era prima lui zi acolo iar cand am ajuns era o coada incredibila. Am scris repede un OP, mi-am scos cartea si m-am asezat la coada, cu cartea in mana. A durat cam 20-30 de minute iar in timpul asta am stat exact langa paznicul nou deci, si daca n-as fi vrut, tot as fi asistat la scenele care au urmat. Dar am vrut.
Termina primul client, se indreapta catre iesire. Cand ajunge in dreptul usii, paznicul ii zice “O zi cat mai placuta, va doresc”. Tare, nu? Ce zice clientul? Se uita la el, tace, si iese. 5 minute mai tarziu, o baba termina si ea. Ajunge in dreptul usii si paznicul zice iar “Va doresc o zi cat mai placuta”. Baba nu schiteaza nimic, parca nici n-a auzit. Dupa ea, la cateva minute, un tip de vreo 25 de ani. Era cam suparat, nu ii intrasera nu-stiu-ce bani. Paznicul ii zice “O zi cat mai placuta!” Tipul ii raspunde fara chef: “bine”. Scena se mai repete de doua ori, niciunul (da’ niciunul, frate!) nu ii raspunde paznicului.
Vine randul meu, intru in biroul in care angajatele BCR plimbau niste foi de la una la alta, depun OP-ul, ies. Ajung in dreptul usii, incetinesc, ma uit la paznic, zambesc si ii zic “buna ziua”. Paznicul se uita la mine o fractiune de secunda, dupa care intoarce capul fara sa zica nimic. Ma opresc si ma uit la el, ma gandesc ca n-a fost atent. Dar fusese, ma auzise. Pur si simplu n-a mai avut chef sa raspunda.
Il rezolvasera si pe el. Cinci-sase oameni de rahat au rezolvat problema paznicului prea politicos. L-au pus la colt. Na! Alta data sa mai faci pe simpaticul cu noi!
M-am gandit mult la asta azi. Si m-am intrebat cati bodyguarzi oi fi injurat si eu pe nedrept. Eu ii injur ca sunt nesimtiti si nu saluta sau ca raspund plictisiti aruncand un “nu stiu” la orice intrebare pe care le-o pui. Ii injur fiindca sunt prost-crescuti, nesimtiti. Si daca nu-s? Daca unii dintre ei chiar nu sunt prost crescuti? Daca i-a dresat si pe ei societatea? Un “bon sauvage” extins, poate? Poate ca, de fapt, injuram niste oameni nu lipsiti de bun-simt, ci deziluzionati, dezamagiti de semenii lor.
Vrem sa fim draguti cu cei din jur, pe de-o parte fiindca ne face sa ne simtim bine si pe de alta parte fiindca vrem sa ne facem placuti de ceilalti. Dar daca ceilalti ne ignora, ambele motive ne sunt negate. Ne simtim ca niste papagali care nu au inteles regulile jocului si saluta ca prostii necunoscuti si simtim ca ceilalti nu numai ca nu ne plac, dar nici nu par sa fie deschisi sa ne placa. Si atunci? Atunci, evident, ceilalti au dreptate si noi suntem ciudatii. Nu de alta, dar par fericiti, nu?
Nu. De fapt, nu.
Eu cred ca toti oamenii rai sau nesimtiti sunt asa fiindca se razbuna cumva pe ce au patit si ei in trecut de la alti oameni…
Functionarii, vanzatoarele, paznicii etc ma enerveaza teribil, dar ii compatimesc in acelasi timp.
Tot la o banca, mi-a tipat o domnisoara de la ghiseu in fata, noroc cu geamul, k altfel m-ar fi pictat cu niste saliva.
Eu doar i-am zambit ironic si am precizat k nu este nevoie sa tipe, si imi cer eu scuze k trebuie sa intreb de doua ori.
Am fost foc si para, dar automat m-am gandit la ziua ei. Oare cati clienti o innebunisera?
Mi-am amintit si de Cartarescu, si el a scris despre vazatoarea acra caracteristica noua, romanilor.
Deja se creioneaza un mit, al functionarului roman, agresiv verbal, agresat la randul lui.
Cel mai greu este sa lucrezi cu oamenii. Fie ca esti la ghiseu, fie ca esti intervievator la o firma de recrutari… de ce? Pentru ca fiecare persoana e subiectiva cu ceea ce o priveste si lipsa empatiei se simte.
E greu sa iti ti moralul sus cand lcurezi cu publicul, insa 2, 3 persoane dragute iti pot lumina ziua si din cand in cand te incurajeaza gandul ca… na, nu toti “sunt la fel”.
Mult succes !
gia: primii care au facut asta nu patisera nimic
Ei, eu sunt sigura ca patisera, chiar daca accidental :)
Poate au fost socati de amabilitatea paznicului si nu au stiut cum sa raspunda la asa ceva. Cat de amabila a fost casiera? :)
gia: primii ever! aia sigur nu patisera nimic, ca nu aveau din partea cui
Nu stiu daca e vorba despre ce au patit in trecut, insa eu am observat altceva….romanul nu este obisnuit sa fie respectat( ba chiar ridiculizeaza oamenii respectuosi).Cu cat esti mai nesimtit cu atat esti mai cool( la romani, nu vorbim despre alte natii).Daca esti respectuos devii automat suspect.Daca esti atent cu cei din jur – suspect.Atata timp cat paznicul a fost dragut dupa mintea lui, a stiut ce trebuie sa faca.Cand i-a venit randul sa fie cineva atent cu el, nu a mai stiut ce sa faca…fiindca romanul NU E INVATAT SA FIE TRATAT CU RESPECT.
Am lucrat pentru o mare companie in care, asa cum spui tu Andrei, iti pierdei entuziasmul si pofta de lucru inca din primele zile. Pana am incheiat colaborarea cu ei am lucrat la fel de entuziast pana in ultima zi, aproape un an de zile. Aveam colegi care ma intrebau, “De ce te agiti atat? Nu merita!” si de fiecare data le raspundeam la fel: “fac asta pentru mine, nu pentru ei…”
Madalin: de acord, insa tu esti o exceptie. Si or mai fi cateva. Dar la nivel global, problema ramane.
off-topic: mi-a placut mult “sa aberam cu profesionalism”. Le-am mai zis si eu din cand in cand, nu fiindca ar schimba ceva, ci fiindca ma aduc la disperare si trebuia sa defulez. Poate te baga pe tine in seama mai mult. :)
Buna Andrei, pentru ca astfel de oameni sunt foarte rari pe la noi, prin banci, magazine, etc, peste tot, bref, propun sa ii incurajam. Te rog sa te intorci la sediul BCR si sa ii spui omului, cu toata seriozitatea, ca face o treaba foarte buna si ca ii apreciezi amabilitatea. Ca o motivatie ca sa continue.
Irina
Multumesc Andrei :-)
Cred ca diferenta consta in faptul ca unele lucruri le facem din convingere iar pentru altele asteptam ceva in schimb. Deceptia apare mult mai repede la cea de-a doua. Insa peste toate, cred ca ai dreptate. Nu te costa nimic sa dai buna ziua…
alienare urbana, bucuresti
Exact ca-n povestea cu maimutelele dresate.
Mi-ai adus aminte de un film pe care tot incerc sa-l gasesc. :)
care?
“L’enfant sauvage”
eu am venit de vreo 2 ani in bucuresti (din ardeal) si la inceput am fost putin surprins de valtoarea (a se citi nebunia si mitocania) de aici, dar foarte curand am inceput sa aplic un sistem simplu:
oriunde intram (chiar si la taraba la piata, la bilete la metrou, la supermarket, la chiosc, la spalatorie auto, la banca, la sala de fitness, oriunde) abordam un zambet si vorbeam numai cu buna ziua/sarumana, va rog, va multumesc, la revedere si o fac chiar si azi
in unele locuri eram (sunt) privit ca un martian, dar pana la urma aproape toti si-au indulcit putin atitudinea, pana la incheierea tranzactiei primind cel putin un zambet, un `cu placere` sau un `la revedere`
si ma simt excelent in bucuresti si zambesc de fiecare data cand imi povestesc altii despre mitocania `miticilor`