M-am saturat pana peste cap de oameni cu dureri de spate si pantaloni tociti in genunchi. Cred ca atunci cand totul in jurul tau incepe sa se prabuseasca, unul dintre lucrurile care te pot tine in picioare este demnitatea.
Iar demnitatea e unul dintre putinele lucruri in legatura cu care cei din jur nu te pot minti, asa cum uneori poate ti-ar placea. Demnitatea oferita de altii, voit sau la cerere, nu e decat o parere neavizata. E doar impresia pe care ei si-au facut-o, in timp sau ad-hoc, despre noi.
In ochii unui om poti citi uneori mandria sau increderea in sine, ambele fiind trasaturi care pot fi dezvoltate in timp printr-un proces de auto-educare, insa spre deosebire de ele, demnitatea pleaca de la un anumit nivel si nu poate sa mearga decat in jos.
Din punctul meu de vedere, cu fiecare compromis pe care il faci, ajungi mai jos iar momentele in care nu faci compromisuri nu te pot ajuta decat sa stagnezi, in niciun caz sa cresti nivelul demnitatii. Nu poti deveni demn, poti doar sa iti pastrezi demnitatea.
La fel cum se intampla si cu increderea pe care altii ti-o ofera: poti pierde in 5 minute tot ce ai construit, sau ai mentinut – in cazul demnitatii, ani de zile. Ca si in cazul increderii, odata ce ti-ai pierdut demnitatea tot ce poti sa faci este sa speri ca cei din jurul tau vor uita. Fiindca de reparat nu mai ai cum sa repari ceea ce-ai facut.
Si cred ca cei mai multi ar putea dar nu vor sa te ierte atunci cand le tradezi increderea sau atunci cand le arati ca s-au inselat in privinta demnitatii tale. Gasisem odata un citat (nu mai stiu unde) conform caruia “oamenii pot uita ceea ce ai spus, pot uita ceea ce ai facut dar niciodata nu vor uita cum i-ai facut sa se simta”.
TotuÅŸi, nu poÅ£i cere unui om să aibă demnitate. Ori este în stare el însuÅŸi, ori ba. E ca ÅŸi cum ai aÅŸtepta de la un Pentium 1 să ruleze NFS ultima versiune…
Lucian, asa cum vad eu lucrurile toata lumea poate spnue ca are demnitate la un moment dat. Doar ca unii (toti?) isi tot pierd din ea de-a lungul vietii.
Cred ca ceea ce spui tu e adevarat, la modul ca nu ii poti cere unui om sa MAI aiba demnitate. Sau ii poti cere dar ii ceri degeaba. “Ori este in stare el insusi, ori ba”.
Nu odata am fost dezamagita din cauza faptului ca oamenii din jurul meu nu dau dovada de demnitate…am vrut mereu sa cred ca e ceva ce exista in noi toti si poate doar timpul ne face sa o pierdem, insa multi dintre ei sunt atat de tineri…sincer nu cred ca daca ai cu adevarat demnitate o pierzi vreodata…sau ca o poti in vreun fel castiga.Nu cred, dar as vrea sa pot crede…
Dramatizezi putin…dar imi place ideea ca demnitatea merge doar in jos.
Cel mai greu mi-e mie sa uit daca imi pierd demnitatea.
Cei din jur nu prea conteaza. In cele mai multe cazuri nu faci o impresie atat de puternica incat sa ramana. Oamenii uita mereu.
Dar spuneti-mi voi mie cum repari ceea ce n-ai facut…imaginea pe care ti-o construiesc altii pe la spate, sau lucrurile neadevarate pe care le imprastie despre tine sau despre altcineva…
manuela, eu cred ca se prea poate sa fie si asta un “test al demnitatii” in sensul ca ar trebui sa ne axam mai putin pe ceea ce “construiesc” cei din jur pe la spatele nostru. cei care ne cunosc cu adevarat si ne apreciaza nu vor da crezare acestor “constructii” sau cel putin nu ne vor face sa ne simtim minimizati. ce spui?! poate e doar o incercare la care ar fi bine sa ne supunem si sa ne testam noi insine….