De ceva vreme (nu imi dau seama de cand) am inceput sa nu mai cred in perfectiune. Nu e vorba de faptul ca ar fi imposibil de atins. Asta inca nu pot (a se citi “nu vreau”) sa o cred.
Doar ca nu mai sunt deloc convins ca perfectiunea e dezirabila. Eu unul incep sa imi dau seama (cam tarziu, vor zice unii) ca nu ma atrage de niciun fel. Nici lucrurile, nici persoanele perfecte nu mi se par interesante.
Nu vreau ca lucrurile care mi se intampla sa decurga perfect – m-as plictisi de moarte. Atunci cand atingi perfectiunea, cel putin in plan teoretic, nu mai ai catre ce sa tinzi, iar asta cred ca m-ar omori usor si dureros. Cand esti perfect nu mai ai de ce sa incerci sa te dezvolti, sa evoluezi. Iar cand nu mai evoluezi, teoretic esti mort. Si practic la fel :)
Nici persoanele perfecte nu ma fascineaza, ba chiar mi se par banale. Daca voiam sa studiez sabloane de oameni perfecti, nu cautam in jurul meu, ma duceam la o biblioteca. In plus, indiferent ca ne place sau nu, imperfectiunile ne diferentiaza. Fiecare dintre noi are o anumita combinatie de imperfectiuni care il face unic.
Stim cu totii (si scrie si prin carti) cum ar trebui sa functionam si sa reactionam in mod normal, cum ar trebui sa gandim si, unii mai curajosi, au impresia ca stiu si cum ar trebui sa simtim. Daca am fi perfecti, am fi previzibili iar persoanele previzibile sunt in general plictisitoare.
Acum, usor generalizat, intrebarea este: ce e mai rau? Sa fii imperfect sau sa fii banal?