Nu stiu exact ce am visat azi-noapte, in general nu prea pot sa imi amintesc visele (sau nu vreau sa mi le amintesc?) insa m-am trezit cu revelatia ca ceea ce ma scoate din sarite nu este izul de comercial pe care incep sa il simt peste tot in jur. Pot accepta foarte usor ideea ca, in incercarea noastra continua de a trai in lumea asta, a fi un bun vanzator e de multe ori chiar mai util decat a fi Om.
Pe langa asta, mi-ar fi greu sa nu observ activitatea care ne ocupa o parte atat de mare din timp: constient sau nu, fiecare dintre noi incercam sa vindem. Vindem unui prieten ideea de a merge in barul X fiindca acolo e mai putin fum de tigara, ne vindem calitatile persoanelor de sex opus, ne vindem imaginea angajatorului, ne vindem zambetul pentru a castiga bunavointa unui functionar nesimtit sau ne vindem pe noi noua, dupa ce ne ambalam frumos in aroganta, narcisism si egocentrism.
Suntem niste comercianti iar ceea ce facem, de cele mai multe ori, ar putea fi numit comert. Am, deci, o toleranta foarte mare fata de cei care recunosc ca fac ceva comercial. Ceilalti ma irita pe mine! Fiindca prin prelata mult prea transparenta de naivitate si dezinteres cu care incearca sa se acopere, nu reusesc decat sa genereze momente penibile si totusi raman consecventi in ceea ce fac.
Voiam sa trag o concluzie mai serioasa insa dupa 10-15 minute de pauza in care mi-a trecut prin minte, printre altele, faptul ca n-am mai vazut de mult un film alb-negru bun, tot ce am putut sa scot a fost o secventa dintr-un scenariu de film care, probabil, inca nu s-a scris insa ar ilustra, cred eu, destul de bine atat postura ingrata in care unii oameni se afla cat si doza de penibil meritata.
Imagini alb-negru, o camera slab iluminata de un singur geam pe care se poate vedea, in departare, o biserica. O domnisoara pioasa se apropie usor de un parinte intre doua varste, in sutana si, atingandu-i urechea cu buzele umezite in prealabil, ii sopteste cu o voce lasciva, imorala:
– Oaia din mine vrea sa fie calauzita!
Viata nu e numai alb si negru,nu exista bine sau rau.Il sustii pe Sartre “Infernul sunt ceilalti”?
Observ ca tendinta este de a fi vanzator. Daca incerci sa te afisezi asa cum esti, esti trecut uneori cu vederea. Unii oameni din societatea noastra iubesc stridentul, lucrurile mari, colorate, lucrurile evidente, care sa-ti scoata ochii. Mi s-a intamplat sa fac niste cumparaturi pentru firma si sa ma imbrac in jeansi, lucru de bun simt avand in vedere ca eram intr-un supermarket. Alta data m-am imbracat ceva mai elegant, ca trebuia sa ajung la job unde se impunea sa ma prezint asa. Vanzatoarele nici nu m-au bagat in seama cand eram casual imbracata, dar cand eram nepotrivit de elegant, mai sa ma ia in brate. Nu inteleg de ce aceasta schimbare de atitudine. Eram tot eu si intr-o situatie si-n alta. Credeam ca toparlania a trecut, dar m-am inselat.
Fain scenariu, Andrei. :)
cristiana: corect! nu exista bine sau rau sau, mai degraba, nu exista cineva care sa aiba dreptul sa hotarasca ce e bine si ce e rau.
elena: n-a trecut; oricum, a fi vanzator nu inseamna neaparat a vrea sa iesi in evidenta; de aia am si dau exemplele de la inceput cu barul, iubitii/iubitele etc
problema e insa alta: faptul ca uneori poti vinde mai bine cu un ambalaj bun (haine, de exemplu) decat cu un continut / produs bun (ceea ce esti tu, independent de hainele pe care le porti). Iar asta nu prea ar trebui sa se intample.
Exista doar negru sau doar alb, nu exista gri. Ce e negru si ce-i alb isi stabileste fiecare pentru el, insa trebuie sa-ti corelezi standardele si cu cele ale majoritatii.
Tactica asta de vânzare a apărut în lumea apuseană. Chiar şi la o privire fugitivă, omul răsăritean (indieni, chinezi, etc.) este o oaie supusă, dar care are siguranţa încrederii într-un cioban neprofitor, neafectat de desacralizarea şi lipsa de moralitate specifică lumii din vest.
Åži mi-a venit acum o idee (habar nu am cât de bună este)…Poate că tocmai aici este diferenÅ£a dintre Vest ÅŸi Est. Dacă primii îşi vând tot, cei din urmă îşi donează ÅŸi zâmbetul, ÅŸi dorinÅ£a, ÅŸi afecÅ£iunea…