Zilele trecute, intr-o discutie despre nimicuri, cineva ma intreaba daca muncesc mult. Ii spun ca, din punctul meu de vedere, al unui om care nu a fost niciodata un workaholic, consider ca muncesc destul de mult ca sa nu ma simt vinovat ca stau degeaba si suficient de putin pentru a imi ramane timp si de altele.
Ma intreaba ce mi-ar placea sa fac si ii spun ca exact ceea ce fac acum. Face o pauza si zice: “pe bune?” Pe bune. “Pai atunci ce faci tu nu-i munca!” zice zambind. “Asta nu se cheama munca. Sa vezi la mine la servici…” si urmeaza un discurs. Acel discurs de care m-am plictisit deja despre oameni care abia asteapta weekend-ul, care isi urasc din suflet seful si care sunt nedreptatiti zi de zi la locul de munca.
Discutia mi-a lasat un gust amar. Acelasi gust amar pe care mi-l lasa de fiecare data, insa de data asta am stat putin si m-am gandit, sperand ca le voi gasi oamenilor astora o scuza de care eu sa ma agat si, astfel, sa ii pot judeca mai putin decat o fac.
Si le-am gasit-o usor. De vina este, in mare parte, acelasi sistem de invatamant psihotic. Ala care incearca, se pare cu succes, sa ne invete sa nu mai privim decat in fata, sa fim ingusti, care ne condamna sa nu invatam niciodata sa visam si care ne preda ani de zile plafonarea. Ala care ne invata ca munca nu e distractie. “Du-te la scoala, munceste, straduieste-te si, daca faci toate astea, in restul timpului te poti distra“, poti sa te ocupi de diversele pasiuni pe care, daca esti norocos, le vei tine minte macar cativa ani.
Daca nu esti norocos, si putini sunt, le vei uita. Fiindca 1/3 din viata o dormi, cel putin 1/3 din viata muncesti iar restul suna prea limitat pentru a ne mai permite alte planuri decat o bere cu prietenii si televizorul ce ne va asigura, incet dar sigur, statutul de veritabil couch-potato. Si, cumva, printre cartofi prajiti de la McDonalds, telecomenzile de la tv, aer conditionat, dvd-player si sistemul audio, fara sa ne dam seama, ne pierdem pasiunea.
Pierdem pasiunea. Nu suntem pregatiti sa ne uitam in oglinda si sa ne vedem pe noi, la munca, fericiti. Fiindca asa am fost invatati, ca munca si fericirea nu merg impreuna, ca sunt lucruri separate pe care ar fi bine sa ni le organizam ca atare. (“mai intai munca si dupa aceea mai vedem daca ramane timp si de distractie“). Vise, pasiune, fericire? La un moment dat! Insa nu acum, acum muncim!
Madalin scria azi ca suntem suma viselor si aspiratiilor noastre. Frumos ar fi ca atunci cand facem adunarea sa ne dea altceva decat zero.
Le-am gasit oamenilor o scuza: un intreg sistem i-a antrenat sa devina ratati. Exista exceptii? Evident, e vorba de oamenii care la un moment dat s-au trezit. Au citit undeva sau le-a povestit cineva, si-au pus mintea la contributie si au facut o schimbare. Bineinteles, meritul e doar al lor. Daca li s-ar fi atras atentia si totusi n-ar fi facut schimbarea n-ar fi avut insa nicio scuza. Cum de altfel nu aveti nici voi. :)
Inchei cu un citat din Trump:
Cum iti descoperi pasiunea? Incearca asta: pentru o clipa, lasa de-o parte judecatile si evaluarile rationale. Incepe sa visezi cu ochii deschisi ce ti-ar placea cu adevarat sa faci. Daca ar fi sa poti face un singur lucru in viata, care ar fi acesta? Ce anume te acapareaza atat de mult incat pierzi notiunea timpului? Ce ti-ar placea atat de mult sa faci incat ai face-o si fara sa fii platit? Ce ai facut atunci cand ai fost multumit de tine insuti? Ce fel de lucruri te conduc la o experienta extraordinara?