Nu pot sa suport oamenii artificiali. Cei care se poarta diferit cu fiecare persoana sau care au cate o fata (a se citi cu tz) pentru fiecare grup (prieteni, rude, colegi etc). Din pacate sunt o gramada. E chiar aiurea ca la un moment dat, trecand dintr-un grup in altul sa iti dai seama ca persoana respectiva este cu totul altfel decat iti imaginasei. Tocmai din cauza asta fac tot posibilul sa nu imi formez prea repede o parere despre persoanele pe care le intalnesc. E adevarat ca nu intotdeauna imi reuseste.
Dar banuiesc ceva. Banuiesc ca oamenii astia, care pretind ca sunt ceea ce nu-s, si pentru care nivelul de cultura afisat si bunul gust se modifica de la ora la ora, in functie de anturaj, sunt acei oameni care din cand in cand sunt loviti de mini-depresii; rabufniri in care incep sa dea in toata lumea, si sunt suparati pe viata fiindca isi dau seama ca nu se pot ridica la standardele pe care singuri si le-au impus si dezamagesc oameni. Nu pot merge in restaurantul X fiindca nu au bani, desi toata lumea se asteapta sa mearga datorita imaginii de independenta financiara afisate sau nu sunt capabili sa rezolve problema Y cu ajutorul relatiilor datorita faptului ca aceste cunostinte ale lor au un atribut pe care persoana a uitat sa il precizeze in discutii: sunt inexistente.
Ma tot chinui si eu sa nu cad in capcana asta fiindca tentatia de a te da ceea ce nu esti este, cred eu, mare. Desi imi mai fac griji din cand in cand, pana acum mi se pare ca stau bine. Si intreb si eu cum intreba Abraham Lincoln la un moment dat: “If I were two-faced, would I be wearing this one?”