Chiar ai nevoie de presiune ca să funcționezi?

Atunci când mintea ta e orientată către productivitate și către a reuși, către a obține lucruri peste medie, se întâmplă ceva ce pentru restul oamenilor e normal dar care pe tine te ia prin surprindere: la un moment dat obosești.

Ți se întâmplă mai greu decât li se întâmplă celor din jurul tău, poți duce mult mai mult decât majoritatea dar, cu toate astea, se întâmplă. De aici și surpriza.

Și când obosești, ca orice om, încerci să te oprești un pic să te odihnești. Doar că, tot spre deosebire de alți oameni, tu nu poți.

Nu poți să stai. Ți-e greu chiar și să încetinești.

Fiindcă în momentul în care îți propui asta, mintea începe sa fie inundată de gânduri, începi să simți tensiune în corp și vocea aia din capul tău începe să urle: hai! hai. Hai să ne mișcăm, să facem lucruri, să împingem, să tragem, să înaintăm, să simțim niște progres. Hai.

Și cu cât îți impui mai mult să stai, cu atât presiunea crește mai tare. Începi să simți vină, să simți că rămâi în urmă, să te apese toate lucrurile care s-ar fi putut face în cele 8 minute de când ți-ai propus să îți iei și tu un pic de timp pentru tine.

E greu de înțeles pentru majoritatea oamenilor.

Dar pentru tine e o realitate pe care trebuie să o gestionezi zi de zi.

Unii oameni simt presiune de la prea multă muncă. Tu simți presiune când stai.

Te-ai întrebat vreodata de ce se întâmplă asta?

Pai hai să vedem cum funcționează.

Îți propui să faci mai mult decât e omenește posibil. Așteptările nerealiste și efortul întind sistemul nervos la maximum. Începi să simți oboseală. Nu te oprești. Oboseala se adună și începi să simți anxietate, tensiune, presiune, griji, overthinking. Gânduri și spirale pe care nu le mai poți ține sub control. Emoții care încep să te sperie.

Și fiindca nu ai suficiente skill-uri pentru a gestiona intern această presiune (care chiar e mare, nu-i ceea ce simte omul de rând!), din reflex, încerci sa faci ce ai fost wired să faci toata viața:

O strategie extrem de eficientă pe termen scurt, însă catastrofală pe termen mediu și lung.

Îți reglezi starea emoțională prin a nu te uita la ceea ce simți și îi dai înainte cu munca și proiectele. Apeși pedala de accelerație.

Încerci să folosești acțiunea ca remediu la stările negative. E o strategie excelentă pentru majoritatea oamenilor, care au o predispoziție să băltească. Fac ceva și imediat se simt mai bine.

Doar că știm amândoi că tu nu ești ca majoritatea oamenilor. Tu ești fix invers.

La tine problema e că nu îți dai spațiu să respiri.

Sari direct, prea repede în: hai. hai!

Apeși pedala de accelerație sperând că poate în felul ăsta amorțești durerea. Sau, “naiba știe, poate chiar se rezolvă”…

Asta îți dă percepția de productivitate ridicată pentru ceva vreme și îți mută atenția de pe lucrurile cu adevărat importante. Dar nu rezolvă problema de fond. Rezolvă alte probleme din jur, dar nu emoțiile, gândurile și presiunile pe care le simțeai.

Iar motoarele turate la maximum încep repede să aibă probleme.

Fiindcă de fapt presiunea nu dispare, problema de fond nu-i rezolvată. Doar ai disipat-o un pic, pe moment.

E ca un gunoi băgat sub preș. Nu-l mai vedem, putem să ne prefacem că am făcut curat în cameră dar, în realitate, n-am făcut decât să împingem problema mai departe în timp.

Există un citat pe care îl repet frecvent clienților care încearcă să evite cu orice preț discuțiile dificile și conflictele:

Conflict delayed is conflict amplified.

În acest caz, e vorba de un conflict intern. În interiorul tău.

​

Sunt două părți în tine

Una care vrea o viață liniștită, să se poată mulțumi și să fie recunoscătoare pentru tot ceea ce ai realizat deja. Să se bucure de viață.

Și alta care se raportează la potențial, la ce ar putea fi. La toate așteptările pe care le ai încă despre cum ar putea să fie lucrurile și ce ar fi trebuit să poți realiza deja. La performanță, la a nu te mulțumi cu mai puțin decât știi că poți obține de la viață.

Sunt aici să îți spun că părțile astea două pot să coexiste. Că nu trebuie să fie un conflict.

Și primul pas este să nu te mai prefaci că nu există conflictul și că totul e okay. Totul nu este okay. Problemele nu dispar doar fiindcă nu ne mai uităm la ele.

M-am întrebat de multe ori de ce lucrurile de mai sus, care sunt atât de evidente pentru cineva ca mine, din exterior, sunt atât de greu de realizat și internalizat pentru mulți dintre clienții mei.

Sunt mega inteligenți, profund analitici, problem-solveri, pragmatici, do-ers, ai zice că nu-i chiar așa greu să le vadă.

Și cred ca am înțeles ce îi păcălește:

Faptul că, în trecut, anxietatea și presiunea au fost parte din viața lor și cu toate astea au reușit să realizeze lucruri mari, i-a făcut să creadă că au reușit DATORITĂ anxietății, datorită presiunii.

Cumva, au ajuns să creadă că au nevoie de starea aia ca să poată să performeze. Și există o parte din ei, inconștientă de cele mai multe ori, care se ține cu dinții de acea suferință. Fiindca au impresia că dacă “lasă garda jos” și se relaxează, nu vor mai avea rezultate.

Pentru mulți e cea mai mare păcăleală din viața lor. E o eroare logică, un bias. Confundă o relație de corelație cu una de cauzalitate.

Imaginați-vă supriza și extazul momentului în care realizează că toate lucrurile făcute până atunci au fost făcute în ciuda presiunii, în ciuda overthinkingului extrem, în ciuda anxietăților. Nu datorită lor.

Și că se poate și altfel.

Se poate să fii liniștit și fericit și să faci performanță în același timp.

Ce spun oamenii cu care am lucrat