Mental Rehearsal: Diferența dintre a fi bun și a fi în top 1%

Aveam vreo 14 ani când am conștientizat pentru prima dată că ceea ce fac în mintea mea poate influența puternic realitatea. În bine sau în rău.

Imi aduc aminte de parca ar fi fost ieri.

Eram puștan și în perioada aceea erau la modă prin București sălile de jocuri în rețea (internet cafe-urile). Pentru cei mai tineri dintre noi, să ne imaginăm niște săli mari cu câte 10-20 de PC-uri de ultimă generație, unde te puteai duce să joci jocuri împreună cu cei care erau în sală în acele momente.

Cam cum se joacă astăzi online jocurile în multiplayer, doar că puține dintre aceste săli de jocuri aveau atunci internet suficient de bun, așa că PC-urile erau legate între ele și te puteai juca, competitiv, doar cu cei din sală.

Chiuleam de la școală să merg acolo, iar de multe ori ceream voie să mă pot duce noaptea fiindcă ora de joc costa mai puțin și ne permiteam să stăm de la 23:00 până la 4-5 dimineața.

Jucam în mare parte „shootere”: Quake 1, Quake 2, un pic mai târziu Counter Strike și tot așa. Am migrat mai târziu către jocuri de strategie militară pe care le mai joc și astăzi.

Practic, intrai în joc în același timp cu alți 5, 10 sau 14 oameni și “te alergai” cu ei pe o „hartă” mai mult sau mai puțin complexă, încercând să îi „omori” pe ceilalți cu diverse arme, înainte să te “omoare” ei pe tine. În mare parte, un concurs de dexteritate și strategie. La sfârșit vedeai „tabela de marcaj” care arăta topul și pe ce loc ai ieșit.

Voiam să câștig

Iar eu voiam să fiu în top. Jucam destul de bine. Mi se mișcau degetele repede pe tastatură (încă tastez mai repede decât majoritatea oamenilor pe care îi cunosc) și aveam țintă bună cu mouse-ul.

Așa că ajungeam frecvent în top 5 jucători, în fiecare joc, indiferent cine era în sală. În scurt timp, am început să particip și la campionate care se mai făceau din când în când, unde veneau băieți de prin cartierele de lângă, care jucau în mod obișnuit pe la alte săli de net.

Ba de câteva ori am ieșit chiar locul 1 la astfel de concursuri, spre frustrarea celorlalți jucători.

Frustrarea celor mai buni dintre ei venea din faptul că nu prea mă vedeau prin sală jucând. Ei jucau aproape zilnic, ore și ore la rând, iar eu ajungeam cu amicii mei o dată pe săptămână. Iar la jocurile astea antrenamentul chiar contează. Oricât de bune reflexe ar avea cineva, dacă ai de 5 ori mai multă experiență de joc decât el, ar trebui să il poți bate fără probleme. Și atunci, de ce ei pierdeau și eu câștigam?

Secretul meu

Ei bine, aveam un secret. Era doar al meu, nu-l vorbisem nici măcar cu prietenii mei: În zilele în care nu jucam, seara, când stingeam lumina în camera mea din Pantelimon, București și mă așezam în pat să adorm, închideam ochii și începeam să joc jocul în mintea mea.

Mai întâi alegeam pe ce „hartă” voiam să joc, alegeam nivelul. Apoi, treceam în mintea mea prin fiecare cameră și clădire de pe acea hartă, aducându-mi aminte exact cum arată. Era partea cea mai ușoară, hărțile care se jucau în turnee erau puține, și eu le jucasem pe fiecare de sute de ori în viața reală.

Apoi începeam jocul. O luam la fugă pe hartă, îmi vedeam în mâini arma cu care începeam jocul, apoi treceam dintr-o cameră în alta, săream peste obstacole, mă întâlneam cu un dușman, el trăgea în mine, eu încercam să mă feresc, trăgeam în el la rândul meu și tot așa.

Faza tare, uitându-mă acum înapoi, este că în aceste filme mai și greșeam. Nu mă feream suficient de repede și îmi luam o rachetă sau o grenadă în față, mă luptam cu cineva și altcineva apărea de nicăieri în spatele meu fiindcă „nu fusesem atent”. Și tot așa. O simulare perfectă a realității.

Uneori câștigam lupta, alteori pierdeam, dar întotdeauna, întotdeauna, la sfârșitul meciului imaginat, în mintea mea, vedeam tabela de marcaj în care ieșisem primul.

(Nu mă condamna prea tare pentru acea ambiție. Eram un băiat complexat, bullied în școala și liceu și care la 14 ani învăța ce înseamnă taxă de protecție și cu cine trebuie să se pună bine în cartier ca să nu ia bătaie. A fi cel mai bun în ceva părea soluția de ieșire din mediocritate. Uitându-mă înapoi, chiar a fost.)

Îmi doream să fiu cel mai bun, voiam să câștig, așa ca meciurile din mintea mea se terminau cu mine câștigând. Altfel de ce le-aș mai fi jucat?

Nu mă înțelege greșit. Atunci habar n-aveam ce făceam prin aceste exerciții de imaginație. Eram doar un puști care ar fi vrut să se joace jocul ăla atunci și nu putea, ori din cauză de bani, ori din cauză de „școală mâine”…

Așa că închideam ochii și „visam” câteva jocuri de-astea în fiecare seară, până mă lua somnul. Și ce să vezi? Câteva zile mai târziu mă duceam în sală, în viața reală, și jucam mult mai bine decât ultima dată. Ba mai mult, erau mișcări și tehnici pe care știam că le „jucasem” în capul meu de multe ori și mă bucuram să observ că am devenit mai bun la ele.

Era ca și cum jocurile din mintea mea s-ar fi întâmplat în realitate, în ore fizice, reale, petrecute jucând.

Descoperisem, fără să îmi dau seama, puterea Mental Rehearsal-ului (repetiției mentală) și a ceea ce folosesc astăzi în sesiunile de hipnoză cu clienții mei high-achieveri (doar că azi o numesc Imagerie sau Proiectare în viitor – Forward Pacing).

Mental Rehearsal: de ce creierul tău tratează imaginatul ca pe realitate (și cum creezi autostrăzi neuronale

Ideea asta, că creierul nostru nu face diferența între ceva imaginat și ceva ce s-a întâmplat în realitate, m-a cutremurat prima dată când am citit despre ea ca adult.

Odată ce am închis ochii și ne-am imaginat un scenariu, în detaliu, pas cu pas, pentru creierul nostru este ca și cum acel scenariu s-a întâmplat în realitate. Amintirea unui întâmplări imaginate e aproape la fel de solida ca amintirea unei întâmplări reale.

Iar dacă ni-l imaginăm de 50 de ori, atunci căile neuronale care se creează nu mai sunt poteci, au devenit autostrăzi. Și ghici ce se întâmplă atunci?

Ei bine, în micro-deciziile de zi cu zi, atunci când suntem obosiți sau stresați și voința e jos, creierul începe să ia singur decizii legate de drumul pe care ar putea să o ia ca să obțină ceea ce vrea. Și, ca de obicei, va prioritiza drumul familiar, cunoscut. Va prioritiza autostrada pentru că el știe (crede!) că „pe acolo am mai fost”.

Chiar dacă, de fapt, am mai fost acolo doar în imaginația noastră.

Ceea ce rezultă este un mecanism pe care oamenii mai predispuși spre gândire magică decât mine îl numesc *manifestare*. Este, de fapt, neuro-știință și programare neuro-lingvistică, nu-i nicio magie acolo.

Când repetiția mentală devine sabotaj: loop-uri anxioase, inner noise și emotional overdrive

Totuși, de ce nu funcționează la toată lumea?

1️⃣ Păi, în primul rând, din când în când chiar funcționează la toată lumea, doar că majoritatea fac acest tip de repetiție mentală cu lucrurile negative, nu cu ce și-ar dori să se întâmple.

De câte ori nu ai văzut și revăzut în mintea ta un scenariu negativ care s-ar putea întâmpla în viitor? De câte ori nu l-ai rulat în loop-uri anxioase până când a ajuns să se întâmple? O facem, dar nu suntem învățați să o facem cu lucrurile pe care ni le dorim.

2️⃣ În al doilea rând, din pacate, nu e suficient să faci această repetiție mentală o singură dată. Ai nevoie de zeci sau sute de repetiții ca acea potecă neuronală să devină autostradă. Sute de repetiții mentale pentru același film, cu ceea ce îți dorești să se întâmple. Majoritatea oamenilor nu au acest nivel de disciplină. O fac de două ori, apoi uită și se iau cu altceva.

Hipnoza ca accelerator: reglare emoțională sub presiune și ‘control emoțional în situații de presiune

Iar aici intervine hipnoza

Principalul beneficiu al hipnozei este că una-două astfel de repetiții mentale controlate, ghidate de cineva care știe ce face, cântăresc ca sute de repetiții normale pe care le-ai putea face singur. Fiindcă lucrezi direct cu subconștientul.

Și știi deja că subconștientul tău este responsabil pentru multe dintre lucrurile pe care le faci, sau nu le faci. De aceea hipnoza este un accelerator. Poate una dintre puținele scurtături care chiar există in zona de psihologie și dezvoltare personală.

Prin hipnoză reușim să creăm o autostrada în doar una sau două sesiuni iar creierul se comportă ca și cum ar fi fost pe acolo de sute de ori.

Și dacă ai reușit sa treci deja pe acolo de sute de ori, mai reușești sigur încă o dată. De data aceasta însa, în realitate! 😉

Despre autorul articolului

Feedback de la clienți
care au lucrat cu Andrei Roșca