Ma sfida. L-am pocnit.

Atunci cand incerci sa iti exprimi o idee in fata altuia, sa argumentezi, sa il…persuadezi pe cel din fata ta, exista momente in care, asa cum bine spunea SoWhat, iti vine sa il “pocnesti instantaneu” fiindca realizezi brusc ca, desi pare ca te asculta, chiar cu interes, de fapt se uita prin tine si atat. Uneori, mai ca te astepti sa te intrebe, din moment in moment: “imi cer scuze! cu mine vorbesti?” si sa se uite aparent curios in spate pentru a vedea daca poate identifica o alta persoana careia ar fi posibil sa i te adresezi.

Nu pot sa spun ca urasc persoanele de genul asta. Pur si simplu imi vine sa le pocnesc. Eu incerc sa il conving de ceva pe cel din fata mea iar el are tupeul sa pretinda ca e interesat, cand de fapt nu are de gand nici macar sa ma asculte. Nu sunt suparat pe el, fiindca il inteleg, intr-un fel. Si mie mi s-a intamplat sa particip la discutii care ma plictiseau. Toti dam de oameni plictisitori carora nu vrem sa le jignim sentimentele ridicandu-ne de la masa si spunandu-le in fata: “nu ma intereseaza logica ta; pentru mine ceea ce ai spus pana acum are o valoare care tinde atat de mult catre zero incat nu vreau sa te mai ascult si nici macar nu o sa ma obosesc sa imi amintesc vreodata ceva din ceea ce ai spus astazi. Fiindca eu traiesc cum vreau eu, nu cum vrei tu! Cum cred eu ca este bine, nu cum consideri tu!”

Bun! Dar daca nu vrei sa imi jignesti sentimentele de ce te uiti ca perechea vacii la mine? De ce te prefaci ca esti mai interesat decat esti? Si de ce ma sfidezi? Fiindca asta faci…nu trebuie sa recunosti sau sa negi. Imi dau seama din privirea ta ca te consideri mult peste mine, desi nu ai nici un drept. Stii ce? Cred ca esti frustrat ! Si mai cred ca ti-ar face bine o mama de bataie…  Hopa! Ce a fost aia ? Ai dat din cap? Esti de acord cu mine, nu ?  ZBANG !

Trebuia sa o fac. Acum ma simt mult mai bine. O merita. Sunt okay. M-am calmat. Un singur gand ma mai supara: era oglinda mea preferata !