Citeam astazi in Caminante: “Odata am vazut in America o scena incredibila, stupefianta, pe care n-o pot uita. Oameni care, obositi de zgomot, ascultau la tonomate tacerea! Tacere inregistrata ca o muzica, tacere pur si simplu, impartita in ratii, contra cost.”
Si, citind, mi-am adus aminte de un amic ce imi povestea odata despre unul dintre profesorii lui (Politehnica, avea aproape 70 ani) care venea la facultate cu castile in urechi, intra in sala, saluta si incepea sa umple table de formule. In tot timpul asta asculta la casti. Tot facand glume pe seama lui, unul dintre studenti isi ia inima in dinti si il intreaba: domn’ profesor, ne spuneti si noua ce ascultati tot timpul la casti? La care profesorul raspunde calm, serios, sobru…zen: “Ascult linistea de la mine din camera.”
Sigur, tuturor ni se intampla sa tanjim dupa cateva momente de liniste, la sfarsitul unei zile sau saptamani in care am avut parte de mult prea mult zgomot si ne simtim coplesiti. Dar un om care incearca sa nege zgomotul mi se pare egoist. E plin de oameni d’astia care nu mai vor sa asculte nimic si pe nimeni dar iubesc la nebunie sa se auda vorbind si sa le fie sorbit fiecare cuvant. Cred ca nu iti castigi dreptul de a fi ascultat decat oferind mai intai, celor din jurul tau, dreptul de a vorbi si de a fi ascultati .
Si ma gandesc din nou, a nu-stiu-cata oara cat de adevarat e ca “exista doua feluri de singuratate. A celor care vorbesc si a celor care nu-i asculta”.