Citeam astazi in Caminante: “Odata am vazut in America o scena incredibila, stupefianta, pe care n-o pot uita. Oameni care, obositi de zgomot, ascultau la tonomate tacerea! Tacere inregistrata ca o muzica, tacere pur si simplu, impartita in ratii, contra cost.”
Si, citind, mi-am adus aminte de un amic ce imi povestea odata despre unul dintre profesorii lui (Politehnica, avea aproape 70 ani) care venea la facultate cu castile in urechi, intra in sala, saluta si incepea sa umple table de formule. In tot timpul asta asculta la casti. Tot facand glume pe seama lui, unul dintre studenti isi ia inima in dinti si il intreaba: domn’ profesor, ne spuneti si noua ce ascultati tot timpul la casti? La care profesorul raspunde calm, serios, sobru…zen: “Ascult linistea de la mine din camera.”
Sigur, tuturor ni se intampla sa tanjim dupa cateva momente de liniste, la sfarsitul unei zile sau saptamani in care am avut parte de mult prea mult zgomot si ne simtim coplesiti. Dar un om care incearca sa nege zgomotul mi se pare egoist. E plin de oameni d’astia care nu mai vor sa asculte nimic si pe nimeni dar iubesc la nebunie sa se auda vorbind si sa le fie sorbit fiecare cuvant. Cred ca nu iti castigi dreptul de a fi ascultat decat oferind mai intai, celor din jurul tau, dreptul de a vorbi si de a fi ascultati .
Si ma gandesc din nou, a nu-stiu-cata oara cat de adevarat e ca “exista doua feluri de singuratate. A celor care vorbesc si a celor care nu-i asculta”.
Dar şi liniştea este ucigătoare. Un exemplu (nu ştiu cât de bun) este tăcearea din camerele de comandă a dispozitivelor de rachete nucleare. Bine, acolo este vorba şi de tensiune. Dar prea multă linişte nu prea face bine. Cel puţin unor orăşeni ai zilelor noastre.
stiu ce inseamna sa cauti linistea cu aviditate intr-o lume tot mai surda la nevoile tale dar prea galagioasa cand e vorba de a-si apara drepturile (interesele?). stiu de asemenea ce inseamna literalmente a fi cu gura pe cineva desi, personal, ai vrea ceva mai putin zgomot in jur si intine. si mai stiu ce inseamna sa regreti cuvinte, spuse sau scrise, dorind – prea tarziu – sa le stergi din memoria colectiva sau individuala a celor apropiati.
nu e adevarat ca ne dorim linistea. cel putin, nu totala si nu pt prea mult timp. [de exemplu, linistea anonimatului devine foarte usor neliniste. de aceea, scriem bloguri si vorbim tare in public. ca sa fim bagati in seama (unii).]
Mi-a placut post-ul asta, Andrei, dar si mai mult mi-a placut comentariul Dianei. Altfel ma abtineam si-as fi citit in tacere:).
Linistea e adevarat panaceu…daca este optiunea ta. Daca te incolteste pe nepregatite, te tortureaza cu fiecare clipa care nu se aude cum trece
Este vorba de linistea interioara, cea care iti permite sa iti asculti gandurile, sa te cunosti.
Avem nevoie sa ne oprim din cand in cand si sa ne ascultam.
Iar in general mai intai trebuie sa-i ascultam pe ceilalti pentru a putea vorbi. Este mai intai invatare. Apoi afirmare.
M-a impresionat o data citirea unei liste cu tipurile de yoga. Una se baza pe ascultarea atenta a “zgomotelor” naturii, iar in paranteza scria: nu se mai poate aplica in conditiile societatii de azi.
Dar la noi in camera, in locul care ne defineste cel mai mult, sa incercam sa ne gasim linistea :) Nu trebuie sa o luam apoi cu noi sa o ascultam mereu, pentru ca e o fuga de noi, de lume. Ne adaptam dar ne si cunoastem si ne formam.
Da… domnul profesor Zaharia Stoian. I-as atribuii multe adjective dar zen sau calm nu s-ar afla printre ele.
Cred ca nevoia de liniste depinde de persoana: unii se simt bine mereu inconjurati de zgomot, altii au nevoie de liniste ca sa se regrupeze.
Sorry daca am fost off subject