The more decisions that you are forced to make alone, the more you are aware of your freedom to choose – Thornton Wilder
Acum cativa ani, la doar cateva luni dupa ce am lansat bookblog.ro, un proiect care avea foarte mult de-a face cu cartile si cu a schimba lumea si mai putin cu banii, intr-o dimineata la sfarsitul verii, am decis sa parasesc firma in care eram asociat.
A sunat ceasul, m-am trezit si m-am dus la bucatarie. Am pus niste apa la incalzit sa-mi fac un ness si m-am asezat pe scaun sa ma lamuresc exact daca sunt treaz sau mai dureaza un pic. Si in timp ce stateam pe scaun, in liniste, mi-am pus o intrebare simpla, legitima, pe care multi dintre voi si-o autoadreseaza uneori: de ce m-am trezit eu la ora asta?
Ma trezisem ca sa merg la serviciu. Serviciu. Un cuvant tampit, ce are atasate prea multe atribute, majoritatea deranjante iar restul groaznice. Sigur, era un serviciu care, partial, era al meu. Nu imi ordona nimeni sa fac lucruri si nu eram obligat sa lucrez noua ore pe zi. Doar ca, dintr-un motiv sau altul, era un serviciu. Iar faptul aceste lucruri imi treceau prin minte atat de dimineata nu facea decat sa ma convinga ca am dreptate si ca, intr-adevar, ceva era gresi. Asa ca doua saptamani mai tarziu, lasand lucrurile in ordine, am decis sa apas pe butonul “exit”. Si n-a fost deloc greu.
Mai greu a fost ce a urmat. Nu imediat. Imediat dupa momentul plecarii din firma a fost okay, fiindca aveam ceva bani. Insa cu cat timpul trecea, cu atat situatia devenea mai putin roz. Fiindca bookblog.ro nu era despre “cum sa facem bani”, nu voiam sa fie despre asta. De ce? In mare parte, fiindca imi era teama. O teama pe care am imblanzit-o greu. Ma uitam in jur si vedeam un sistem in care totul era categorisit comod in lucruri ce au legatura cu banii si lucruri ce nu au si nu ar trebui sa aiba. Inca se intampla asta. In antreprenoriat, criteriile se pastreaza. Legea vorbeste despre organizatii care exista pentru a face profit si organizatii non-profit. Atat de simplu!
Bineinteles, legea poate spune orice. E parte din natura ei sa fie rigida, greoaie. Altfel nu am vorbi despre legi, ci am discuta principii. Ceea ce este cu adevarat grav este ca aceasta imparteala in comercial – non-comercial a devenit la un moment dat, inca nu mi-am dat seama cand, parte principala a unei mentalitati paguboase. O mentalitate care spune ca banii manjesc arta, ca un scriitor e scriitor doar cat timp moare de foame si ca, in momentul in care cartile lui incep sa se vanda, probabil ca a devenit prea comercial, iar valoarea sa scade. Sa ne uitam putin la Mircea Cartarescu, e un exemplu bun.
Mi-era, deci, teama de o imparteala pe care o facusera altii pentru mine. Ceea ce e groaznic. Unul dintre cele mai cumplite sentimente pe care le-am simtit vreodata a aparut in momentele in care altii au luat decizii pentru mine. M-am simtit inutil, prins, lipsit de personalitate, incoltit. Din fericire, parafrazand un poet dintre cei care, intr-o perioada, au avut prea mult succes, eu am fost intotdeauna unul dintre cei ce fac teribil de urât, de sunt călcati puţin pe libertate. Iar asta m-a ajutat, in timp, sa schimb acea teama pe care o simteam la inceput, cu un alt tip de teama. O teama sanatoasa, pe care ma bucur ca o simt. E teama ca m-as putea lasa vreo secunda condus de ceea ce spun altii, teama ca as putea lasa, fie si din neatentie, pe altii sa decida pentru mine.
[va urma]
Pana la urma ce ai facut ? Ai pus bookblog la treaba ?
:)
Cu ALTE cuvinte: daca vrei sa te inspiri din ceea ce consideri ca merita, ai toata libertatea sa o faci…
A, si chestia cu invatatul din greselile (hai sa-i spunem experienta) altora – e deosebit de utila. Si nu te obliga nimeni.
Solutia pe care o aplic eu atunci cand apreciez ca ar fi ceva probleme cu libertatea mea personala: surpriza. Cand esti imprevizibil, nu poti fi condus… :)
Iar cand deja ai ideile clare si esti hotarat, e natural sa iei decizii, sa conduci si sa nu-ti faci probleme cu asta.
Iti doresc calm, rabdare, echilibru si incredere in tine. Nu ca ai avea nevoie, dar nu strica :)