Stiti sentimentul ala pe care il ai atunci cand iti aduci aminte de o discutie, o intamplare sau o decizie pe care ai luat-o acum 10 ani? Si iti amintesti cum ai gandit atunci, cat de diferit ai vazut lucrurile fata de cum ai face-o acum?
Nu e vorba aici de cat de corecta a fost o decizie, ci despre certitudinea aia ca cel de acum 10 ani era alt om, nu erai tu. Ca au trecut atat de mult timp si atatea intamplari peste tine incat te-au schimbat fundamental. Si, uneori, ti-e chiar un pic rusine de cat de altfel erai atunci. Cat de superficial, cat de neinformat, cat de nepregatit, cat de naiv, cat de temator, cat de timid erai atunci, in comparatie cu cine esti azi.
Stiti sentimentul ala, da? E, mi-am dat seama zilele trecute ca sunt tare recunoscator pentru faptul ca eu simt asta aproape constant. Si nu comparandu-ma cu cine eram acum 10 ani, ci, de multe ori, comparandu-ma cu cine eram acum 6 luni sau un an. Imi amintesc franturi de discutii cu oameni, moduri in care puneam problema atunci cand venea vorba de a lua o decizie, felul in care ma raportam uneori la probleme si la alti oameni, si nu de putine ori, simt un fel de rusine (nu “shame“, ci “embarrassment“).
Aproape ca nu-mi vine sa cred ca, cu atat de putin timp in urma, eram atat de diferit de cum ma simt acum. Multa vreme asta m-a deranjat. Doar ca zilele trecute am realizat ca, pentru mine, asta e un semn al faptului ca evoluez, ca cresc, si ca aceasta dezvoltare este (inca) suficient de rapida incat sa simt ca intre mine de acum un an si cel de azi e o diferenta colosala. Iar asta se intampla de la an la an. Si sunt recunoscator pentru asta, mi-as dori sa fac cumva sa reusesc sa simt asta tot restul vietii.
“It’s a big theme in my life, learning about myself and being a better person. I’m a work in progress; I have revelations every day.”
– Rick Rubin
Este trist cand poti zice ca nu mai poti creste, ca mai bun decat esti acum nu o sa mai fi niciodata.
Nu ii doresc nimanui acest sentiment.