Acum 3 ani aveam primul contact cu un manager de multinatioala. Acum 2 ani si ceva, cineva refuza sa ma ajute cu bookblog fiindca “nu avea potential de monetizare”. Acum vreo 6 luni asistam la o intalnire publica in care erau prezenti cativa mari investitori straini. Toti oameni cu mult mai multa experienta decat mine, toti oameni cu mult mai multi bani, toti oameni care conduc sisteme mult mai complexe.
Tin bine minte gustul amar cu care am ramas dupa fiecare dintre cele 3 intalniri. A fost acelasi, l-am recunoscut de fiecare data. Era gustul lasat de oameni care, in ciuda experientei, par ca au scapat printre degete esentialul.
Faptul ca si managerii si investitorii se gandeau la bani nu m-a surprins. M-a dezamagit faptul ca se gandeau DOAR la asta. Undeva pe drum, au uitat fiorul pe care il ai atunci cand incepi ceva nou, au transformat pasiunea in datorie si dorinta de performanta, in profesie. Cumva, au omorat antreprenorul din ei.
Cu riscul de a-mi plafona eficienta sper sa nu ajung niciodata in situatia asta. Mi-am propus sa fac tot posibilul sa nu-mi transform proiectele in multi-nationale miniaturale, sa nu transform oamenii in niveluri ierarhice, sa nu schimb discutiile la un suc pe rapoarte anoste. Vreau sa cred ca putem evita aruncarea pasiunii intr-un sertar pe care il deschidem doar in weekend-uri si inainte de speech-urile de sfarsit de an.
Daca banii sunt cei la care va trebui sa renunt la un moment dat pentru a putea pastra asta, am sa o fac. Desi ma indoiesc ca asa functioneaza lucrurile. Vorba unui tip mai destept ca mine, “daca viata e un joc, acest joc trebuie sa aiba totusi o regula pe care n-o cunoastem”.