Am facut cativa ani programare. Mai mult de curiozitate, ce-i drept. Am trecut in vreo 2-3 ani prin Pascal, C++, Delphi, Javascript si m-am oprit un pic mai mult asupra ActionScript-ului din Flash. Am uitat deja mare parte din sintaxe, poate in actionscript as mai fi in stare sa mai scriu cateva randuri, insa cam atat. A fost distractiv. Pe de-o parte, mi-am dat seama ca pentru a ajunge un programator bun e nevoie de multa munca si de multe nopti nedormite. Suficient de multe ca sa ai nevoie de o pasiune pentru a rezolva “problema”. :)
Pasiune care mie imi lipsea. Sau, mai degraba, era canalizata in alte directii. Insa schemele logice care stau la baza oricarui program mi-au ramas fixate in minte atat de bine incat uneori ma sperie pana si pe mine. Nici nu vreau sa imi imaginez cate dintre problemele de care m-am lovit ar fi ramas nerezolvate daca nu le-as fi putut traduce in scheme logice. M-au ajutat mult. Uneori, in timp ce cineva imi descrie o problema, simt ca as putea scoate un pix si desena pe servetelul din fata mea fiecare decizie care trebuie luata astfel incat sa se ajunga la o solutie. E ca o harta.
Din pacate, mai exista Problema. The one! Faptul ca, oameni fiind, avem sentimente. Si ca, intr-un mod neasteptat de incomod, din cand in cand si altii le au pe ale lor. :) Era o vreme cand credeam ca, cel putin in plan teoretic, ar fi posibil ca un om ajuns aproape de sfarsit sa isi deseneze pe cateva topuri de hartie cursul vietii, sub forma unei scheme logice. Daca m-as fi dus la facultate, in anul 3 as fi cunoscut-o (sau nu) pe Maria, doi ani mai tarziu as fi sunat-o (sau nu) si as fi avut curaj (sau nu) sa o invit la un film. Care ar fi putut sa fie bun, sau nu. Doar ca nu m-am dus la facultate, si deci nu am cunoscut-o pe Maria, insa am ajuns sa ma angajez la firma X, unde as fi putut sa respect toate regulile, ceea ce m-ar fi putut duce la promovare (sau nu). Insa am ales sa nu le respect, ceea ce m-a condus la un alt sir de 20.342 de decizii pe care aveam sa le iau in urmatorii 50 de ani.
Unele mari, altele mici, unele ducand la un drum infundat, altele conducandu-ma incet dar sigur fix catre locul in care am ajuns astazi. Eram destul de mandru de ideea pe care o aveam. Teoretic, s-ar putea face. Sigur, ar dura enorm, ar trebui sa iti amintesti lucruri, sa verifici alternative si, in cazul in care cineva ar reusi sa duca asta la bun sfarsit, s-ar putea dovedi o actiune inutila. Mai ales ca ar ajunge la un moment dat la a isi desena deciziile pe care tocmai le ia, iar asta, va garantez, e supremul act de masochism.
Care e problema (teoretica) a ideii de mai sus? Ca, asa cum savant concluzionam mai sus, nu toate deciziile pe care le luam sunt rationale, nu toate sunt logice. Calculatoarele stiu una si buna: 1 = adevarat, 0 = fals. Oamenii insa au vazut un unu, au vazut si zeroul, si s-au gandit ca, la naibii, ar putea sa le uneasca. Si acolo unde calculatoarele sunt obligate sa ia decizii, oamenii nu trebuie decat sa se situeze pe o dreapta, mai spre 1 sau mai spre 0, dupa cum li se pare lor ca e mai bine.
Unii ar numi asta frica de asumare a responsabilitatii, altii ar spune ca lumea in care traim nu e formata doar din alb si negru, ci din nuante de gri. Pentru mine e doar o realitate pe care invat sa o accept. Si daca nu m-as regasi si eu, din ce in ce mai des, in pozitia ingrata de a recunoaste ca unele dintre deciziile pe care le iau n-au nicio treaba cu ratiunea, in mod cert m-as arunca sa ii judec pe cei din jurul meu. Din fericire, am descoperit in mine un cobai foarte bun pe care sa experimentez toleranta. Si presimt ca pana in momentul in care voi ajunge in sfarsit sa il tolerez pe asta, intre mine si un maestru budist singura diferenta va ramane tunsoarea.
***in stransa legatura cu programarea, Bobby anunta un proiect care mie imi suna foarte bine si despre care stiam, din auzite, de la Vladimir. Aflu acum ca sunt implicate si Yahoo, uberVu si Adobe. Aflati si voi. :)