“A merge pana la capat, a nu renunta niciodata.” Suna bine. Usor eroic, insufletitor, idealist poate, nebunesc. Din cauza asta multora ne-ar placea sa se spuna despre noi ca avem calitatea de a persevera, tenacitatea de a ne urmari visele si puterea de a duce la bun sfarsit toate lucrurile de care ne apucam.
Exista insa un mare pericol. Atunci cand, in sfarsit, inveti ca a nu renunta e o calitate, se poate intampla foarte usor sa uiti sa-ti pui o intrebare esentiala: catre ce ma indrept?
Te concentrezi atat de mult pe faptul ca nu trebuie sa te opresti, incat uiti sa mai verifici directia in care mergi. Risti sa uiti ca ceea ce urmaresti de fapt e un vis, nu un obiectiv.
Nu, nu am realizat asta acum. Am constientizat-o acum 2 ani, intr-un moment de brusca maturizare voita. Ulterior, uitandu-ma inapoi, aveam sa imi dau seama ca as fi putut intelege mult mai devreme, ca ratasem momentul de cel putin doua ori inainte. Daca as fi citit atunci randurile pe care le scriu acum as fi zambit, poate ca as fi dat din cap si as fi zis “posibil”, insa in mod cert n-as fi schimbat nimic.
Citeam undeva ca orice informatie pe care o primim altfel decat prin propria experienta, e informatie “de mana a doua”. Sigur, e usor exagerat, dar sunt atatea greseli pe care le-am facut si care ar fi putut fi evitate daca as fi ascultat suficient de atent… Totusi, nu regret nimic, n-as schimba absolut nimic, fiindca sunt astazi, si eu ca si voi, produsul greselilor pe care le-am facut. Iar locul in care ma aflu se datoreaza nu numai momentelor in care am mers inainte ci si celor in care am ales sa renunt.
De fapt, ma pot gandi la cel putin trei momente din viata mea in care, daca nu as fi stiut sa renunt, as fi facut alegeri ce m-ar fi dus atat de departe de ceea ce fac acum, incat prefer sa le uit.
Daca mi-am dat seama de asta acum doi ani, de ce scriu acum? Fiindca de la adapostul descoperirii mele timpurii, pot privi detasat la oamenii care stau pe margine si nu inteleg ca “a nu renunta niciodata” este o rescriere un pic prea optimista a ideii de a “nu renunta niciodata la visele tale”.
Zilele trecute cineva spunea ca realismul se afla la jumatatea distantei dintre optimism si pesimism. Daca e asa, eu m-am considerat intotdeauna undeva intre optimism si realism, avand mare grija sa nu ating niciuna dintre extreme. Cei care nu se gandesc, macar din cand in cand, la corectitudinea directiei alese, sunt ori periculos de aproape de extrema pesimista, ori de cea optimista. Departandu-se atat de mult de realitate, incearca sa se pacaleasca pe ei.
Or, in opinia mea, culmea arogantei e sa consideri, poate numai pentru cateva secunde, ca esti suficient de destept incat sa te joci chiar si cu mintea ta, iar ea nu se va prinde niciodata. Ne place sau nu, fiecare decizie pe care o luam implica nu numai o alegere, ci si o renuntare. Si cred ca e okay sa fie asa. :)