“A merge pana la capat, a nu renunta niciodata.” Suna bine. Usor eroic, insufletitor, idealist poate, nebunesc. Din cauza asta multora ne-ar placea sa se spuna despre noi ca avem calitatea de a persevera, tenacitatea de a ne urmari visele si puterea de a duce la bun sfarsit toate lucrurile de care ne apucam.
Exista insa un mare pericol. Atunci cand, in sfarsit, inveti ca a nu renunta e o calitate, se poate intampla foarte usor sa uiti sa-ti pui o intrebare esentiala: catre ce ma indrept?
Te concentrezi atat de mult pe faptul ca nu trebuie sa te opresti, incat uiti sa mai verifici directia in care mergi. Risti sa uiti ca ceea ce urmaresti de fapt e un vis, nu un obiectiv.
Nu, nu am realizat asta acum. Am constientizat-o acum 2 ani, intr-un moment de brusca maturizare voita. Ulterior, uitandu-ma inapoi, aveam sa imi dau seama ca as fi putut intelege mult mai devreme, ca ratasem momentul de cel putin doua ori inainte. Daca as fi citit atunci randurile pe care le scriu acum as fi zambit, poate ca as fi dat din cap si as fi zis “posibil”, insa in mod cert n-as fi schimbat nimic.
Citeam undeva ca orice informatie pe care o primim altfel decat prin propria experienta, e informatie “de mana a doua”. Sigur, e usor exagerat, dar sunt atatea greseli pe care le-am facut si care ar fi putut fi evitate daca as fi ascultat suficient de atent… Totusi, nu regret nimic, n-as schimba absolut nimic, fiindca sunt astazi, si eu ca si voi, produsul greselilor pe care le-am facut. Iar locul in care ma aflu se datoreaza nu numai momentelor in care am mers inainte ci si celor in care am ales sa renunt.
De fapt, ma pot gandi la cel putin trei momente din viata mea in care, daca nu as fi stiut sa renunt, as fi facut alegeri ce m-ar fi dus atat de departe de ceea ce fac acum, incat prefer sa le uit.
Daca mi-am dat seama de asta acum doi ani, de ce scriu acum? Fiindca de la adapostul descoperirii mele timpurii, pot privi detasat la oamenii care stau pe margine si nu inteleg ca “a nu renunta niciodata” este o rescriere un pic prea optimista a ideii de a “nu renunta niciodata la visele tale”.
Zilele trecute cineva spunea ca realismul se afla la jumatatea distantei dintre optimism si pesimism. Daca e asa, eu m-am considerat intotdeauna undeva intre optimism si realism, avand mare grija sa nu ating niciuna dintre extreme. Cei care nu se gandesc, macar din cand in cand, la corectitudinea directiei alese, sunt ori periculos de aproape de extrema pesimista, ori de cea optimista. Departandu-se atat de mult de realitate, incearca sa se pacaleasca pe ei.
Or, in opinia mea, culmea arogantei e sa consideri, poate numai pentru cateva secunde, ca esti suficient de destept incat sa te joci chiar si cu mintea ta, iar ea nu se va prinde niciodata. Ne place sau nu, fiecare decizie pe care o luam implica nu numai o alegere, ci si o renuntare. Si cred ca e okay sa fie asa. :)
Chiar ca suna eroic :)
Eu cred in flexibilitate si in capacitatea de a adapta continuu. Pentru ca, un vis care astazi mi se pare stralucitor si pe care il urmez, peste un timp sa-si schimbe stralucirea fara sa am neaparat vreo vina.Si atunci, n-am voie sa raman blocat…parerea mea :)
da. si nu e vorba doar despre asta. Uneori visul nu se schimba, insa poti observa un drum mai usor prin care sa ajungi la el.
Andrei, devii cumva scriitor?
Si poate,intre timp,directia asta spre care te duci tu s-a facut mica-mica si nu merita nici macar drumul pe care l-ai facut pana acum.Dar e orgoliu,intotdeauna a fost.Sa te convingi intruna ca se poate ca sa ai un ceva pentru care sa inaintezi.
Nu reusesc niciodata sa-mi dau seama cand nu mai merita.Imi dau seama mai tarziu cand,cum ai zis si tu,deja am calcat in strachini.
Nu stiu daca am intelepciunea sa nu regret nici o greseala pe care am facut-o.Poate cu timpu’
E greu să faci alegeri, e greu să renunÅ£i, ÅŸi mai greu e să ai încrederea că drumul pe care îl vei urma e cel mai potrivit…E greu de găsit “reÅ£eta” unei alegeri potrivite…
Poate îţi trebuie încredere în forÅ£ele proprii, poate îţi trebuie o doză de nebunie, poate îţi trebuie informare, poate Å£ine de destin…
Eu cred că trebuie să gândeşti pozitiv, indiferent de ceea ce alegi.
Paula: sper ca nu :)
Petitepomme: eu cred ca odata cu timpul intelepciunea aia despre care vorbesti tu se cam duce. :)
sunetul-mai-tare: de acord cu tine :)
Mda. Paradoxul insa apare cand nu mai vrei sa alegi. Pentru ca te-ai saturat sa renunti in favoarea unui compromis care te duce mai departe, dar deschide un alt drum. Stiu ca eu nu mai vreau sa renunt, pentru ca detest asta, eu vreau ceea ce popular se denumeste si cu “…. in … si cu sufletul in rai”. Si privind in urma, la toate renuntarile, ajung la aceasi concluzie cu tine – insa – daca ma intrebi ce as face daca as fi din nou in momentele alegerilor respective … nu as putea raspunde ca “DA! incontestabil nu as schimba nimic.”
Dora, cand refuzi sa mai iei tu deciziile, le iau ceilalti pentru tine.
E unul dintre cele mai bune posturi ale tale, Andrei.
A renunta la un obiectiv (nu vis) nu-i usor, dar cel mai greu e sa ai puterea/intelepciunea de a fi impacat cu alegerea facuta, cu renuntarea, si de a continua sa-ti indelinesti visul.
Stiu. Traiesc asta. O simt pana in maduva oaselor si dincolo.
Mi-a spus mama una din cele mai înţelepte vorbe : fiecare şut în fund e un pas înainte.
Orice sfârşit este un început :) Defapt cred că fiecare sfârşit este o intersecţie unde schimbi macazul.
Orice drum alegi e cel bun, pentru că e cel pe care eşti şi depinde de tine să il faci mai bun.
Mult succes !
Si tie, Calin :)
Cum ar fi sa taraim dupa noi, ca un brad de Craciun, toate neimplinirile la care nu vrem sa renuntam? Cred ca ar fi putin incomod. Si ne-ar tine in loc, ori de cite ori am dori sa acceleram.
Acum cred ca renuntarea este un “privilegiu” al maturizarii / maturitatii. Cind suntem copii / adolescenti, avem impresia ca toata lumea este a noastra, ca totul ni se cuvine, dorim totul si nu putem renunta la nimeni si nimic. Apoi invatam sa renuntam la orgolii, la relatii, uneori chiar la oameni si ce este mai rau, la vise. Acestor renuntari le spunem divers: adaptare, concesii, revenire la matca, slefuire, etc. Mai usor: maturizare.
Eu nu pot renunta la nimic pina nu consum total. Nu neaparat live, cit in mintea mea, pina nu traiesc dezamagirea, pina nu incerc orice, pina nu simt ca a murit in mine. Sau pina nu gasesc altceva. Nu pot renunta la un trench decit dupa ce mi-am luat altul care sa imi satisfaca aceeasi nevoie.
Renuntare … nu accept termenul acesta in viata mea. Pentru ca mi-e teama sa ramin cu nimic. Nu m-as descurca doar eu cu mine insami. :)
Da, stiu sentimentul. You can’t handle yourself, can you? :)
@ Cristina: Categoric! Toate renuntarile consuma. Dovada ca ne este greu chiar si sa renuntam la acest subiect si comentariile curg in continuare. :) din fericire, am “auzit” ceea ce imi spun singura si din “tastatura” altcuiva. Mersi.
@ Andrei: Update. Intre timp au mai ales unii pentru mine.
Dora: da’ stii ce e fascinant? Ca poti opri asta oricand, si totusi nu o faci.
Exista un compromis in toate. E unul din aspectele vietii practic. Si nu e un exercitiu de imaginatie, e doar un exercitiu de amintire. Cumva, uneori, sunt momente cand privesti in urma si vezi totul clar. Ca si cum ai fi sus pe munte intr-o zi senina si te-ai uita la poteca pe care ai parcurs-o pana acolo. Alegi sa mergi mai departe, stiind ca drumul va fi infinit mai greu? Sau te multumesti cu suficientul asta la care ai ajuns?
http://www.tomescuionut.blogspot.com/
ionut, nu mai lasa linkul in comentariu, te rog. E suficient cel de pe numele tau.
asta mi-a placut mult, o sa te citez printre prieteni, si eu simt la fel: “realismul se afla la jumatatea distantei dintre optimism si pesimism. Daca e asa, eu m-am considerat intotdeauna undeva intre optimism si realism, avand mare grija sa nu ating niciuna dintre extreme”
Cel mai mult mi-a placut ce i-ai raspuns Dorei”..stii ce e fascinant?Ca poti opri asta oricand ,si totusi nu o faci.” Sunt multi in situatia aceasta ,sufera se lamenteaza dar nu fac nimic in sensul asta.Daca poti schimba ceva fa-o! Daca deja e prea tarziu,impaca-te cu gandul ca asta e!
@ Elena: nu era vorba de lamentare… imi cer scuze daca am lasat impresia ca asta fac. :) Era cu totul alt substrat, dar despre asta, in alta poveste.
Dora draga nu vorbeam despre tine! Scuza-ma tu, daca ai crezut asta ,eu vorbeam de anumite situatii din viata oamenilor in general!Numai bine!
@ Elena: Desigur! We are having a friendly talk. E bine sa vezi din mai multe unghiuri problema. Helps you grow, nu-i asa Andrei?
Numai bine si tie. :)