Oamenii au nevoie de legende, de eroi, de idoli, de etaloane. Le place sa ii admire si cred ca din cauza asta sunt extrem de dispusi sa treaca cu vederea lucruri care ar putea ataca statutul de model al unui astfel de erou. Ma uit, de exemplu, la ce s-a intamplat cu Bill Gates si Paul Allen cei care, asa cum stie deja toata planeta, au fondat si dus pe culmile succesului Microsoft-ul.
Eu respect ceea ce au facut cei doi si sunt de acord ca au avut o contributie importanta la dezvoltarea computerelor. Dar cred ca ar trebui sa fim ceva mai atenti la detalii. Stiu ca Gates si Allen sunt foarte bogati, stiu ca au ajuns sa fie foarte bogati la o varsta destul de “frageda” dar mai stiu ceva: Gates a pornit prima firma la varsta de 14 (paisprezece) ani, impreuna cu Paul Allen. A ajuns miliardar la 31. Bai, fratilor! Asta nu inseamna chiar rapid. Sigur ca e rapid in comparatie cu oamenii de rand care muncesc o viata intreaga si nu reusesc nici macar sa se retraga din afacerea proprie si ce sa mai vorbim de cei care sunt angajati zeci de ani ca sa primeasca o pensie.
Dar totusi sunt 17 ani de munca. MUNCA! Adica 12-14 ore pe zi, inclusiv in weekend-uri, timp de 17 ani. Incercati sa va imaginati ca incepeti asa ceva acum si ganditi-va ca veti ajunge unde vreti peste 17 ani. El a inceput o firma la varsta la care mare parte dintre noi invatam geografie pentru examenul de capacitate. Deci banii astia nu i-a facut chiar batand din palme si nici nu au aparut peste noapte. O fi el geniu, dar se pare ca si geniile trebuie sa munceasca un pic…mai mult.
Gates se pare ca a fost mai rezistent, insa Paul Allen a fost diagnosticat cu cancer in 1983 iar boala a fost atribuita efortului extraordinar pe care l-a facut in Microsoft, cu program de munca prelungit, fara odihna, atentie! avand intre anii 1978 si 1984 un numar total de 6 (sase) zile de odihna! Incercati si voi sa munciti macar 11-12 ore pe zi, inclusiv in weekend, timp de numai 3 saptamani. Sa vedem daca mai sta careva in picioare.
Ar fi misto sa am banii lui Bill Gates sau ai lui Paul Allen? Sincer sa fiu, daca nu as avea si popularitatea lor (fiindca asta nu mi-as dori-o) ar fi chiar misto! As fi dispus sa platesc pretul pe care l-au platit ei? Categoric, nu! Pentru mine sunt lucruri in viata mult mai importante decat banii si (m-am gandit destul de mult la asta) as renunta instantaneu la succesul in afaceri, la bani, la libertate financiara, pentru posibilitatea de a petrece timp cu familia, cu prietenii sau pentru a imi pastra sanatatea.
Nu spun ca workaholicii gresesc. E doar o chestie care tine de prioritatile fiecaruia si de pretul pe care esti dispus sa il platesti pentru a face bani. Si apropo de pretul pe care unii sunt dispusi sa il plateasca, citeam zilele trecute despre Ralph Schneider, cofondator al Diners Club (prima companie de carti de credit indepenendenta; mai multe despre ea aici). As putea sa va povestesc dar prefer sa dau exact citatul din carte:
“Constient ca mosteneste de la tatal sau o inima slaba, suferind un atac de cord chiar in zilele lansarii companiei, avertizat ferm de doctori sa se menajeze, Ralph Schneider are o reactie prompta si surprinzatoare pentru firea umana. Ignorand totul, dar absolut totul, indragostit de firma sa si complet devotat in realizarea obiectivelor Diners Club, Schneider declara ca va munci la fel ca pana atunci si invoca preferinta pentru o traire si activitate din plin.
Cu riscul de a sacrifica ani buni de viata, dar avand constiinta indeplinirii misiunii sale, Ralph Schneider continua sa munceasca in forta dar, din pacate, numai foarte putin timp, pentru ca in dimineata zilei de 2 noiembrie 1964, pe cand se pregatea sa plece la companie, are un atac de cord final in apartamenul sau din hotelul Pierre.
Dupa numai cateva luni, presedintele in exercitiu, camaradul de conducere Alfred Bloomingdale, consemneaza si face public bilantul anului cu cel mai mare succes financiar, de 2.7 milioane dolari profit net al companiei Diners Club.”
Din nou, doar o chestie care tine de prioritatile fiecaruia.