Intotdeauna mi s-a parut ca e periculos sa privesti lucrurile dintr-un singur punct de vedere. Zicea Paler ca a invatat la un moment dat ca indiferent cum l-ai taia, fiecare lucru are doua fete. Iar in ceea ce priveste entuziasmul, cel putin din interior, exact asta pare ca face toata lumea. Entuziasmul muta muntii din loc, zic multi. Well, not really sau, cel putin, nu intotdeauna.
Exista, din punctul meu de vedere, cel putin o situatie in care entuziasmul e periculos. Atunci cand este cuplat cu lipsa de experienta. Nu e nociv, ci periculos. Scriu randurile astea zambind, fiindca ma gandesc la cum eram eu acum 3 ani si imi dau seama ca n-as fi avut puterea sa recunosc asta atunci. Si, ca intotdeauna, intrebarea care se pune este: ce anume din ceea ce fac astazi va constitui motivul pentru care voi zambi peste alti 3 ani? Dar sa revin..
Entuziasmul cuplat cu lipsa de experienta da un rezultat periculos din cel putin doua puncte de vedere:
In primul rand, entuziasmul excesiv orbeste. Uneori e bine, fiindca ai impresia (corecta, de altfel) ca n-ai limite. Alteori, iti stabilesti obiective total anapoda, nerealiste, ceea ce nu e acelasi lucru! Va amintiti cum ar trebui sa fie obiectivele? S.M.A.R.T! “A”-ul vine de la Achievable. Poate tu crezi cu adevarat ca le poti face. Si, in consecinta, chiar e posibil. Insa din lipsa de experienta setezi deadline-uri prea scurte, nu estimezi corect resursele necesare etc. Daca esti consecvent, pana la urma iti ies, insa nu asa de bine / repede cum te asteptai sa iasa. Daca “deal”-ul e facut cu tine, totul e okay, inveti din asta. Daca e facut cu altii, se cheama ca devii penibil.
In al doilea rand, experienta (vazuta de data asta ca dezvoltare personala si cunoastere de sine) te ajuta sa te concentrezi, sa devii eficient. Intelegi mai bine cum functionezi si te poti controla. Iti poti, astfel, controla si entuziasmul. Si acum toata lumea sare de pe scaun! :) N-aveti decat!
A iti controla entuziasmul nu inseamna a-i diminua intensitatea, ci a il canaliza, a il directiona exact in locurile in care este nevoie de el.
Entuziastii care nu se cunosc suficient pe ei sunt sneezers, stranuta, imprastie entuziasmul. Pe termen scurt, nu e neaparat ceva rau si poate fi molipsitor. Pe termen lung insa, nu reusesti sa realizezi mai nimic fiindca, desi ai o capacitate mare de a te entuziasma, acel entuziasm nu dureaza suficient de mult pentru a iti fi de real ajutor in ceea ce faci. Cu alte cuvinte, apare si dispare la fel de repede, doar ca datorita frecventei cu care acest lucru se intampla ai impresia ca e vorba de entuziasm sustinut.
A, si s-ar mai putea face o observatie. Desi in general entuziasmul e apreciat, oamenii (din nou, generalizare) nu sunt inca pregatiti sa il vada ca un mod de viata, deci orice model bazat pe entuziasm pe care l-ai propune va fi respins urgent cu intrebari de genul “bine, bine, si atunci de ce nu ai ajuns inca sa” iti atingi obiectivul X, sa ai bani, sa fii cunoscut etc.
Asta pana cand ajungi sa demonstrezi cate ceva. Dupa care, in mintea unora dintre ei incepe sa apara o umbra de indoiala si intrebarea:
– Okay, entuziasmul e supraestimat. Si totusi, daca omul asta a reusit tot ce a reusit datorita entuziasmului? Then what?
*articol usor modificat/completat si republicat
:) Inveti si cand reusesti sa devii penibil in fata altora…
Excesele in entuziasm cred ca sunt periculoase, ca orice excese; pentru ca orice lucru are doua fete… Si totusi sunt situatii cand, ca sa muti muntii din loc, faci excese, constient sau nu de reversul medaliei.
Entuziasmul cuplat cu lipsa de experienta nu cred ca este periculos. Pur si simplu te face sa treci cu usurinta printr-o serie de greseli (mai putin din cele capitale…)- precum bolile copilariei, din care inveti.
Sunt de acord cu tine, Andrei.
Un articol pertinent si bine fundamentat.
Pentru mine entuziasmul este sinonim cu tineretea. Si tineretea nu este niciodata periculoasa. Periculoase pot fi blazarea, rutina, batranetea.
“Asta pana cand ajungi sa demonstrezi cate ceva.”
Mmmm, de ce este atat de important “sa demonstram” ceva? O fi o caracteristica a Bucurestiului?
De ce nu putem fi noi insine pur si simplu, entuziasti, tineri si gresind din prea mult entuziasm? De ce nu avem curajul lui “si ce daca”?
Entuziasmul trebuie sa fie cheia…
Dar poti sa-l controlezi? Poate e mai potrivit spus a-l tine sub observatie, privit prin prisma experientelor trecute (adica sa te gandesti bine daca si unde merita). Asta ar fi sinonim cu “canalizarea”. Si mai trebuie si o “dramuire”, ca sa-ti ajunga in timp. Si o “hranire”, sa se mentina… :)
Nu stiu daca termenii “control” sau “observare” acopera tot. Poate “dezvoltare controlata”?
Foarte bine spus …entuziasmul este foarte important , dar nu e totul. Ar fi minunat sa putem sau daca am sti sa canalizam asa cum trebuie si unde trebuie entuziasmul. Insa, vreau sa subliniez ca reciproca nu e valabila. Fara entuziam , nu poti face nimic . Nu poti sa faci lucrurile sau oamenii sa functioneze asa cum trebuie .
la naiba :) tare greu sa-ti infranezi entuziasmul ca sa inveti ceva in mod disciplinat, sa ajungi apoi sa ai experienta
ajungi sa ai experienta si in timp dupa ce ai tot stranutat dar isi mai pierd oameni increderea in tine…
foarte neplacut sa fii sneezer :)
De fapt in viata iti trebueie credinta, credinta in ceea ce faci sau mai curand in ceea ce trebuie, e necesar sa faci Nu e exclus ca de multe ori in viata sa ajungi sa simti ca nu mai poti, ca te tari, ca nimic si nimeni din jur nu te ajuta, cazuri in care nici nu ti mai aduci aminte ce e aia entuziasm Atunci ceea ce te ajuta cu adevarat, ceea ce te ajuta sa biruiesti imposibilul are un singur nume: credinta
Credinta ne mai ajuta si in alte sensuri, ne ajuta sa alegem intre ceea ce ne ar placea sa facem (si de obicei entuziasmul e legat de ceea ce ne place) si ceea ce trebuie sa facem
Eu cred ca entuziasmul nu e acelasi lucru cu exaltarea :)