Doi oameni, sase saci si un paznic treaz

[continuarea povestii de aici]

If God wanted us to be brave, why did He give us legs? Marvin Kitman

De ajuns inauntru era usor. Ne tineam unul altuia “scara” si ajungeam pe garajul transformat in magazin de vis-a-vis de blocul nostru. Apoi, de acolo, saream direct in curtea din care voiam sa imprumutam pietris si nisip. Patru-cinci saci, nu mai mult. Iar in curte erau zeci, daca nu sute. Nimeni nu avea sa le simta lipsa, nu ni se parea ca am face ceva rau. In plus, cauza era una nobila. Cui i-ar conveni sa aiba noroi in casa?

De ajuns in curte a fost usor. Odata ajunsi acolo, cei doi ramasi sa tina “de sase” pe partea cealalta a zidului ne-au aruncat lopetile si sacii. Paznicul era la 50 de metri de noi, dormea, pe un scaun, cu sapca trasa pe ochi. In liniste, am inceput sa umplem sacii, apoi sa ii aruncam peste gard. Gard care, de fapt, era un zid de ciment, inalt de doi metri si jumatate. De afara, nu ni se paruse atat de evident ca va fi mai greu de iesit decat de intrat. Am incercat sa ridic un sac plin. N-am reusit. “Trebuie sa le golim, sa nu fie mai mult de jumatate pline”. Am aruncat lopetile peste gard, am aruncat cu greu doi dintre saci iar apoi le-am tinut scara primilor doi dintre noi, sa treaca dincolo. Daca avea cine sa te ajute, pe zid ajungeai usor, doar ca apoi trebuia sa sari de la 2,5 metri, intr-un loc pe care il vedeai cu greu. Era o noapte cu foarte putina lumina, luna era undeva printre nori. Asa ca al doilea care a sarit a aterizat pe una dintre lopeti. Ne-am dat seama usor de asta, la fel si restul cartierului. Ulterior aveam sa ii atrag atentia asupra lipsei de subtilitati in aterizare.

Ne-am uitat unul la altul, noi, ultimii doi mohicani ramasi in curte. Apoi ne-am uitat amandoi spre paznicul care tocmai se trezise naucit. Ne-am mai uitat o data unul la altul, apoi in sus la zidul de aproape trei metri si am inceput sa ne urcam pe el. Nu imi explic nici astazi cum am facut-o. Era un zid de ciment, mai neted decat prima carte de vizita pe care aveam sa mi-o comand, timid, in doar 30 de exemplare, patru ani mai tarziu.

Totusi, un minut mai tarziu eram amandoi pe cealalta parte a zidului. Unde, evident, nu mai era nimeni, toti fugisera. Trei saci pe jos. Nu ii puteam lasa acolo, doar nu am trecut degeaba prin sperietura asta. Fara sa ezitam prea mult, avand pe fundal strigatele si injuraturile paznicului de pe partea cealalta a zidului, alergam cu doi saci aproape plini, cate unul pe fiecare umar, catre “baza”. In mod normal, as fi ridicat cu greu numai unul dintre saci, de alergat cu el nici nu mi-as fi pus problema.

M-am gandit la toate aceste lucruri abia a doua zi cand, bucurandu-ne impreuna de succesul rasunator pe care campania noastra de strangere de fonduri il avusese, unul dintre amici le povestea celorlalti razand: “bai, stiti cum fugea asta cu doi saci in spate? Va zic eu, e bun de munca pe santier”. Venind de la cineva care chiar acolo muncea, observatia mi s-a parut demna de retinut.

Nu era tocmai directia in care mi-ar fi placut sa am o cariera; cativa ani mai tarziu am ajuns, suprinzator poate, insa deloc intamplator, in industria online. Dar modul in care am reusit, atat eu cat si amicul meu, sa urcam in cateva zeci de secunde un zid de neurcat si faptul ca am reusit sa alerg sute de metri purtand pe umeri doi saci ce cantareau impreuna cateva zeci de kilograme reprezinta in continuare unul dintre cele mai bune exemple atunci cand imi amintesc de modul in care frica descatuseaza energii pe care nici tu nu stiai ca le ai.

Ani mai tarziu, odata cu antreprenoriatul, firmele si proiectele online, m-am regasit de multe ori in situatii asemanatoare. Doar ca, inlocuind santierul cu online-ul, pe umeri nu mai purtam saci cu pietris. Desi, uneori, poate as fi preferat pietrisul.