Putem sa ne gandim la “imaginea noastra” din 2 perspective: imaginea pe care noi o avem despre noi si imaginea pe care ceilalti o au despre noi. Mi-e greu sa cred ca cele 2 sunt vreodata la acelasi nivel. Ori ceilalti au, in ceea ce ne priveste, o imagine mai proasta decat realitatea (si atunci ar trebui sa simtim nevoia sa le demonstram ca suntem mai buni), ori si-au facut o parere mult mai buna decat propria noastra imagine (si atunci ar trebui sa ne straduim constant sa imbunatatim la noi lucruri astfel incat sa ne apropiem cat mai mult de acea imagine construita de ceilalti).
Nu cred ca exista oameni carora sa nu le pese de modul in care sunt vazuti de cei din jur. Sunt convins ca exista grade de sensibilitate si ca unora le pasa mai mult decat altora, cred ca sunt destui oameni care nu constientizeaza cat de mult le pasa si, mai ales, cred ca exista destul de multi carora le place sa se minta ca, macar din punctul asta de vedere, sunt de neatins.
Probabil ca le e teama si e normal sa fie asa. Cat timp te referi la lucruri pe care, cel putin in plan teoretic, le poti controla, totul e okay. Insa atunci cand vine vorba despre imaginea pe care o ai (iar acum nu ma refer neaparat la persoane publice ci la fiecare dintre noi, oamenii obisnuiti) devine mult mai complicat pentru ca ea poate fi influentata si de evenimente independente de tine.
Si, pana la urma, aceasta lipsa de control ne-a speriat intotdeauna. Ne-am putea schimba jobul in orice moment daca am putea controla ce se va intampla la noul loc de munca, fata in fata cu un animal salbatic probabil ca frica ne-ar trece imediat daca am sti ca noi avem controlul si nu el. Inaintea unui examen ne e teama fiindca nu avem control asupra subiectelor iar teama de a vorbi in public este atat de mare fiindca acolo avem de-a face cu una dintre cele mai importante surse de panica: lipsa auto-controlului.
Si mai cred ca unul dintre lucrurile pe care ar trebui sa le facem tot timpul este sa crestem importanta pe care o acordam imaginii noastre despre noi, acelei oglinde interioare care nu are curaj sa se activeze decat in momentul in care nu mai e nimeni altcineva de fata. Fiindca, nu-i asa? cine ar risca sa-si priveasca sufletul in oglinda cand se stie inconjurat de oameni care abia asteapta sa mai mazileasca pe cineva, scuzandu-si in felul asta mediocritatea?
Poate doar batranii au curajul sa mai spuna “je m’en fou” intregii lumi. Nu mi-e inca foarte clar daca acest curaj vine din intelepciune sau dintr-o disperare datorata lipsei de timp.
In fiecare zi concuram, in primul rand, cu propriul nostru potential. Nu cu ceea ce au facut altii si nici macar cu ceea ce am facut noi, ci cu ceea ce am putea face. Iar acest potential propriu este definit, printre altele, si de de imaginea altora despre noi.
Nu spun ca ar trebui sa o cosmetizam, spun doar ca ar trebui sa avem tot timpul grija ca ceea ce se construieste in mintea celorlalti sa fie cat mai apropiat de realitate.
Daca oglinzile din jur nu sunt de calitate atunci conteaza prea putin ce reflecta ele. Iar daca vrei sa te privesti intr-o oglinda atunci cea mai buna oglinda e cea care ar putea-o tine cineva care ti-l doresti de mentor
Felicitari Andrei, frumos articol si sincer cred ca ai dreptate, fiecare dintre noi este preocupat, intr’o anumita masura, de cum il vad ceilalti si trebuie sa ne “zbatem” ca acea oglinda care reflecta din noi sa fie buna, dar fara “cosmetizare”, asa e…..
:)
Mi-ai adus aminte de o vorba pe care mi-a spus-o cineva la un moment dat – ca realitatea este ca o oglinda mare sparta in mii de cioburi. Fiecare ciob reflecta o parte de adevar – insa e o imagine deformata – numai daca le pui pe toate cap la cap ajungi sa descoperi adevarul absolut…si asta e aproape imposibil…asa ca nu ai decat sa te uiti in cat mai multe cioburi si sa incerci sa iti compui o imagine cat mai putin deformata la care sa ii spui “realitate”.
In contextul acesta cred ca cel mai important “ciob” e imaginea pe care tu o ai despre tine (fara nici o unda de egoism) …cu cat e mai putin deformata, cu atat ai mai mari sanse sa iti dai seama care e realitatea.
si eu cred acelasi lucru Anca; si nu are nicio treaba cu egoismul
nenea, daca erai atent la ora de romana vedeai ca lucrurile astea se stiu deja si te-ai fi dus mai departe: evolutia nu e descoperirea lucrurilor deja stiute, ci asimilarea lor si descoperirea altora sau cel putin o tentativa de a impinge limitele mai incolo oleaca
mine ai slava domnului
am sa te mai citesc!
miruna: chiar daca nu inventez eu roata, placerea de a descoperi lucruri ramane la fel de mare; iar aici este blogul meu unde, printre altele, scriu despre lucrurile care imi fac placere :)
multumesc pentru apreciere si sfat :)
Şi ce faci dacă oglinzile sunt mai nărăvaşe şi se încăpăţânează, ca-ntr-o poveste, să te îmbrătrânească, să îţi accentueze ridurile şi cearcănele, ochii să ţi-i facă mai tremurânzi şi mai goi, iar firele albe să predomine?
Åži dacă ÅŸtii că nu această este realitatea, atunci ce faci – mai laÅŸi din treburile cotidiene ÅŸi îndrepÅ£i oglinzile sau îţi vezi de munca ta, ignorând reflexiile?
E o intrebare foarte buna si nu am cum sa raspund acum. Poate ma duc sa recitesc niste Oscar Wilde…
interesante teorii… cu adevarat un articol care spune multe :)
Perception is projection. Ceilalti vor observa in noi ceea ce se regaseste intr-o oarecare masura in ei deja, iar noi vom reactiona in comunicare fata de ei, luand in considerare chiar si subconstient, modul in care ei ne percep. Asadar, cunoasterea persoanlitatii umane se rezuma la o chestiune de perceptie subiectiva, care poate fi mai profunda sau mai putin profunda.
A propos de asta, este chiar un exercitiu foarte interesant de persoanl branding: obtine de la cel putin 15 persoane din diferite medii ale vietii tale sociale (prieteni, familie, colegi, parteneri de afaceri, clienti) o lista cu primele 3 lucruri care le plac la tine si o lista cu primele 3 lucruri care nu le plac la tine. Centralizeaza listele si vei avea o imagine destul de clara asupra imaginii tale personale. Identitatea… fii multumit daca ti-o cunosti tu!