De mult ma gandeam sa scriu un post care sa aiba ca tema religia dar am ezitat. In mare parte fiindca, probabil, am extins si la bloguri ceea ce apare in toate “codurile de bune maniere”: la masa nu se discuta despre bani, politica si religie. O regula decenta, spun eu, avand in vedere ca cele trei sunt subiecte care adesea provoaca polemici. Ziceam ca am tot ezitat. Astazi, insa, trebuie sa o zic, fiindca oricum aveam de gand sa las un comment pe blogul lui Ilie.
Nu pot semna pentru pastrarea icoanelor in scoli. Sunt crestin, ma rog, cred in Dumnezeu poate mai mult decat altii si simt multe lucruri care ma fac sa fiu convins ca El exista. Totusi, nu cred in propovaduirea ritului ortodox in mod brutal. Nu spun ca NU ar trebui sa existe icoane in clasele de curs dar nici nu sunt de acord ca aceasta sa fie o regula, o obligatie. Poate ca ar fi o idee buna ca fiecare scoala sa hotarasca daca icoanele sunt prezente sau nu, iar la aceasta decizie sa participe si elevii si parintii.
Prin afisarea icoanelor la “fiecare colt de strada” nu facem decat sa alimentam trend-ul din ce in ce mai puternic in Romania. Trend-ul care transforma ritul ortodox in superstitie si care schimba radical intelesul expresiei “om cu frica lui Dumnezeu”. Ortodocsii romani se transforma usor usor intr-o turma de oi a caror exprimare religioasa se rezuma la a isi face cruce de fiecare data cand trec pe langa o biserica si a marca intr-un caiet fiecare slujba de 4-5 ore la care rezista eroic, in picioare, dar din care nu inteleg nimic. Tot aici se adauga si grupurile vesele care merg de Paste la biserica cu gasca, de parca au plecat la discoteca. Nu am nimic cu ei ca oameni. Nu esti obligat sa crezi. Religia nu ar trebui vazuta ca o obligatie.
Mi-e teama insa ca multi dintre cei ce pretind ca sunt crestini nu inteleg esentialul. Dragostea fata de Dumnezeu nu e un joc de playstation in care pe tot parcursul vietii acumulezi puncte iar la sfarsit se trage linie si cine are scorul mai mare trece la urmatorul nivel.
Sunt prea multi oameni in Romania care merg in fiecare duminica la biserica si se chinuie sa tina post miercurea, vinerea si sa respecte toate sarbatorile legale dar care nu inteleg nimic, la fel cum sunt si oameni care ajung la biserica odata pe an, sau poate nici atunci, nu se inchina cand trec prin fata unei biserici dar carora le dau lacrimile atunci cand se gandesc mai mult de 5 secunde la faptul ca numai credinta i-a ajutat sa ajunga unde sunt.