copilul din noi

“Don’t you understand that we need to be childish in order to understand?

Only a child sees things with perfect clarity, because it hasn’t developed all those filters which prevent us from seeing things that we don’t expect to see.” – Douglas Adams

Cred ca maturitatea ajuta. Ne face sa intelegem mai mult, sa mergem in profunzime, sa distingem nuante in locuri in care multi vad doar o culoare. Sa ne punem intrebari, sa gasim propriile raspunsuri, sa evoluam. Ajuta, clar ajuta! Pana in punctul in care nu mai ajuta si incepe sa faca mai mult rau decat bine.

Atunci, doar atunci, e momentul in care are sens sa facem cativa pasi in spate si sa speram ca, in procesul asta, n-am pierdut copilul din noi pe drum. Si daca ne dam seama ca l-am pierdut, e cazul sa ne intoarcem dupa el, astfel incat viata, societatea, lumea, sa aiba din nou sens. Merita sa mergem dupa el cu riscul denaturarii realitatii.

But there’s a catch. Sau cel putin asa imi place mie sa cred. Ca sa putem sa apreciem copilul, dar si ca sa putem avea o vaga intelegere despre ce ni se intampla, trebuie mai intai sa trecem prin acea maturizare. Apoi, tocmai cand incepem sa ne obisnuim cu ea si sa ne luam prea in serios, sa iesim din nou din zona de confort si sa incercam, in sfarsit, sa ne centram. A uita sa iesi din zona aia de maturizare excesiva mi se pare cel putin la fel de periculos ca a nu intra in ea niciodata.

Daca nu intelegeti mare lucru din randurile astea, poate ca-s mai mult despre drumul meu pana aici decat despre al vostru. Daca are insa sens si pentru voi, poate ca nu suntem chiar asa de singuri. :)

Bonus: