Vorbeam astazi cu Mihai Stanescu si mi-am dat seama (ma rog, el mi-a dat-o) ca, de fapt, prin liceu incepem sa ne intrebam cine vrem sa fim. Si ne raspundem sau, de cele mai multe ori, ni se raspunde cu o facultate si cu o profesie. Cine vreau sa fiu? Inginerul sau economistul? Profesorul sau translatorul? Managerul sau directorul de resurse umane?
Ceea ce eu, detinator momentan al adevarului absolut, declar ca e profund gresit. La “cine vreau sa fiu” nu ar trebui sa se raspunda cu o profesie. Nu suntem ceea ce muncim la fel cum nu suntem doar suma realizarilor noastre profesionale. Adica, mai exact, n-ar trebui sa fim! Ar trebui sa fim mult mai mult decat atat. Da, vom aloca muncii mare parte din viata noastra si, da, ar fi bine sa facem ceva ce ne place. Dar nici atunci nu e okay ca Ion Popescu sa fie “profesionistul Ion Popescu”.
Si uitati-va un pic in jur
Se intampla peste tot! La naiba, daca aveti o oglinda pe aproape, evitati-o! Stiti ce e paradoxal? Ca din ce in ce mai multi dintre noi ne concentram pe latura profesionala dar nu ne e suficient sa fim apreciati ca profesionisti, ne trezim ca am vrea sa fim apreciati si ca oameni. Uitand ca, de ceva timp incoace, nu prea mai suntem. Fiindca “nu avem timp” sa fim si oameni, partea profesionala ne ocupa prea mult.