“Se spune cã spiridusii din traditia celticã ascund vase pline cu aur undeva la capãtul curcubeului, dar numai ei stiu secretul drumului pânã acolo. Prin aceasta, curcubeul este simbolul unei bogãtii secrete la care pot ajunge doar cei initiati, cei care au cheia. Dar cine mai cautã azi chei secrete, când fiecare are buzunarul doldora de chei: de la casã, de la masinã, pânã si de la propria casetã cu scrisori din tinerete, ca sã nu le citeascã familia… Avem în viata noastrã atâtea chei care nu dezvãluie nimic, ci doar ascund, încât nu e de mirare cã existã o întreagã industrie a lacãtelor si a broastelor, a fricii de hoti si de descoperirea secretelor noastre puse sub cheie. ÃŽn aceste conditii, cheia secretului vietii nu ne mai încape în minte.
Existã locuri unde oamenii nu îsi încuie usa noaptea, fiindcã nu se tem cã li s-ar putea fura ceva cu adevãrat pretios. Nici mãcar viata lor nu li se pare cã trebuie protejatã în spatele unei usi încuiate, fiindcã ei stiu cã ea este în mâinile lui Dumnezeu. Dar acolo unde oamenii au fãcut din teamã si neîncredere reguli de conduitã civicã, fiecare se încuie noaptea si chiar ziua în casa lui, justificându-se prin asa-zisul realism si prin stirile de la televizor. Cheia nu mai este un simbol al descifrãrii misterului, ci un simbol al fricii si al sigurantei fatã de propriile noastre temeri. Dar atunci, cine este cel încuiat si cine încuie, dacã nu chiar cei care o fac singuri? Nu, aici nu mai este vorba de usã, ci de sufletul fiecãruia: nu poti fi liber în sufletul tãu atâta timp cât te ascunzi în spatele unei usi încuiate.”
Un editorial de Adrian Mîndrutã-Tãnãsescu publicat in “Raspandacul” la care va puteti abona AICI.
