Cred ca motivele principale pentru care oamenii imbratiseaza atat de repede tristetea sunt faptul ca a fi trist e usor, nu cere prea mult efort si faptul ca a fi trist e ceva ce le da siguranta. Cand esti trist nimeni nu iti va putea innabusi entuziasmul, nimeni nu va reusi vreodata sa te intristeze. Si stim cu totii ca oameni care vor incerca sa faca asta se gasesc pe toate drumurile. Din punctul meu de vedere astia sunt oameni banali si terni.
Citisem undeva la un moment dat ca a fi trist este o forma de a face pe mortul. Cam ca in razboi. Atunci cand simti ca pierzi e mai usor sa te trantesti pe burta si sa speri ca dusmanul te considera deja mort decat sa lupti. Acum, ma gandesc ca sunt oameni care se prefac ca-s morti in speranta ca viata nu ii va impusca.
Vad insa o diferenta majora intre viata si dusmanul din razboi. Desi ambele sunt in trecere, in momentul in care dusmanul a trecut te poti ridica si iti poti continua drumul. Cand viata a trecut e foarte posibil sa nu mai ai ce sa continui.
Presupunand prin absurd ca oamenii astia au dreptate sa faca pe mortii si ca viata i-ar impusca, intrebarea este: cat timp iti permiti sa faci pe mortul si ce se intampla peste 10 ani cand te plictisesti?
Interesanta viziune legata de tristete si de lipsa de dubii a sentimentului. Apropo de oportunitatile care trec pe linga “morti”, cred ca pina la urma e o chestie fireasca. Nu toata lumea isi doreste confruntari cu aceste oportunitati, iar o parte insemnata dintre cei care regreta ca nu au miscat mai mult in trecut isi exprima aceste regrete tocmai in momentele in care stiu ca nu se mai poate face nimic pentru a schimba lucrurile si pentru a fi din nou “vii”.
poate esti trist dintr-un motiv pt care nu mai poti nici sa lupti, pt ceva la care nu mai speri…
Tactica asta de a face pe mortul este des abordata.Unii oameni nu mai vor sa lupte, sa viseze, sa spere.Traiesc din inertie.Ei cred ca facand pe mortii, ceilalti ii vor lasa in pace, nu vor avea pretentii de la ei.In parte asa se si intampla.Ce asteptare sa aiba de la un mort?Inspira doar mila. Ciudat e faptul ca si acelor care mai misca li se doreste moartea.Am ajuns sa ni se para ciudata bucuria si ne e frica de ea, deoarece se gasesc binevoitori care sa ne-o strice confesand ceva trist.”Mortii in viata” adesea nu mai au suflet.Ei se obisnuiesc sa aiba aceasta tactica si nu o vor mai considera plictisitoare.Poate ca este singura fateta a existentei pe care au vazut-o, pe aceea trista.Poate ca vocatia lor este de a fi tristi, depresivi, “morti”.Nu au cum sa se plictiseasca vreodata.E posibil nici sa nu constientizeze statutul pe care-l au.Aceste fiinte sunt aspiratoare de energii pozitive.Cu riscul de a fi impuscata, nu vreau sa ingros randurile insensibililor.
Nu sunt de acord cu ce ai zis in post-ul asta.
Nu cred ca oamenii tristi aleg sa fie asa. Mai degraba cred ca ajung in astfel de stari si nu reusesc sa iasa de acolo, sau reusesc dar mai greu.
De fapt, nu mi se pare corect sa-i acuzi pe oamenii tristi cum ca ei vor si aleg sa ramana asa. Mai degraba nu reusesc sa nu mai fie tristi, sa se trezeasca. Si spun asta din proprie experienta. Plus ca nu-i ajuti cu absolut nimic daca le spui chestiile astea ca ei sunt de vina, ca totul e la indemana lor, dar ei pur si simplu nu doresc sa-si schimbe dispozitia. Chiar daca in principiu asa e, tot nu-i ajuti cu nimic, ba din contra.
Poate ei se lupta, dar le este mai greu. Sau poate ca nu se lupta, dar oricum cred ca ar trebui ajutati concret cu ceva(vorba buna, incurajare, o mana intinsa) si in nici un caz acuzati. Asta ar face eventual sa sporeasca sentimentul de vinovatie si de neputinta.
Cred ca trebuie tinut seama ca suntem diferiti, unii pot fi mai depresivi decat altii, sau se pot demotiva mai usor, de exemplu.
Cred ca gresesti cand consideri ca viata e un dusman. Si nu sunt de acord nici cu faptul ca a fi trist inseamna a face pe mortul. Sunt chestii, din punctul meu de vedere, total diferite.
Unii probabil se prefac ca sunt tristi, dar altii poate au motivele lor. Nu e vorba de a-mi gasi vreo scuza, insa cand vad ca toate actiunile mele duc intr-un loc nedorit… nu stiu ce motiv am sa fiu fericit. Poate atunci as fi un ‘mort’ fericit.
Sa fiu fericit ca inca sunt in viata cred ca ar fi cea mai mare dovada de imaturitate. Sa ma bucur de ceea ce am in situatia in care nu pot valorifica ceea ce am… miroase a prostie.
Mihai: “Vad insa o diferenta majora intre viata si dusmanul din razboi.” Deci nu consider viata un dusman.
Si a fi trist nu inseamna a face pe mortul. Dar exista oameni care “fac pe mortul” si, intamplator sau nu, sunt si tristi pe deasupra.