Cred ca motivele principale pentru care oamenii imbratiseaza atat de repede tristetea sunt faptul ca a fi trist e usor, nu cere prea mult efort si faptul ca a fi trist e ceva ce le da siguranta. Cand esti trist nimeni nu iti va putea innabusi entuziasmul, nimeni nu va reusi vreodata sa te intristeze. Si stim cu totii ca oameni care vor incerca sa faca asta se gasesc pe toate drumurile. Din punctul meu de vedere astia sunt oameni banali si terni.
Citisem undeva la un moment dat ca a fi trist este o forma de a face pe mortul. Cam ca in razboi. Atunci cand simti ca pierzi e mai usor sa te trantesti pe burta si sa speri ca dusmanul te considera deja mort decat sa lupti. Acum, ma gandesc ca sunt oameni care se prefac ca-s morti in speranta ca viata nu ii va impusca.
Vad insa o diferenta majora intre viata si dusmanul din razboi. Desi ambele sunt in trecere, in momentul in care dusmanul a trecut te poti ridica si iti poti continua drumul. Cand viata a trecut e foarte posibil sa nu mai ai ce sa continui.
Presupunand prin absurd ca oamenii astia au dreptate sa faca pe mortii si ca viata i-ar impusca, intrebarea este: cat timp iti permiti sa faci pe mortul si ce se intampla peste 10 ani cand te plictisesti?