E trist cat de repede am inceput sa ne speriem atunci cand altii incearca sa ne ajute, in special daca ei nu au nimic de castigat din asta. Dezvoltam, incet dar sigur, un soi de fobie de bunatate, ne surprind gesturile frumoase pana la negare si incercam sa gasim celor din jurul nostru motive ascunse care sa ne justifice noua lipsa de recunostinta.
Si, intr-un fel, e de inteles. Si cel mai puternic muschi se va atrofia daca ii “acorzi” suficient timp, iar noi ne antrenam prea rar pentru a mai fi capabili sa acceptam actele de bunatate neconditionate si gratuite. Cred ca am vrea sa fim recunoscatori doar ca multi dintre noi nu mai stiu cum.
“Tu spui, liniÅŸtit: “adevărâ€.
Ei se uită la tine şi tac,
fără să priceapă ce vrei,
dar pentru că sunt oameni educaţi
întreabă: “Cât costă?â€
Tu le arăţi mâinile goale,
dar ei nu mai pricep gestul de mult
şi, nedumeriţi, dau să plece.
Tu alergi ÅŸi le spui: “speranţăâ€.
Politicoşi, ei se opresc şi te întreabă
încă o dată: “Cât costă?â€
Iar tu nu ÅŸtii ce valoare are speranÅ£a. Åži taci.”

