Business si copilarie

Locul in care ma simt cel mai acasa, cel mai aliniat cu mine, sunt strazile pe care am crescut. Nu mai sunt de piatra cubica, au fost asfaltate. Nu mai sunt 7 masini toate, acum e plin, iar multi dintre oamenii care stateau in blocul ala si pe langa, nu mai stau acolo de ceva vreme deja. Pe cei care erau cu cativa ani mai mici decat mine nu-i mai recunosc. M-am mutat de cel putin 9 ani, insa din anumite puncte de vedere simt ca voi mai locui acolo multi ani de acum inainte. Poate toata viata.

Probabil ca are o influenta si faptul ca prietenii mei cei mai buni sunt inca acolo, insa strazile alea, intrarea in scara blocului, de la care acum nu mai am nici cheie, parcul in care jucam fotbal cand eram mic si “domnul senator” care ne ameninta mereu ca pune cainii pe noi, alea sunt inca parte din mine.

Intr-o zi, acum cativa ani, eram in taxi, obosit, ma intorceam de la o intalnire de business si mi-am dat seama ca voi trece pe acolo. I-am zis taximetristului ca m-am razgandit, sa faca prima la stanga si sa ma lase la parc. Am platit, m-am dat jos, si m-am indreptat spre gardul de piatra al unei curti in care acum multi ani cineva iesea in fiecare zi si urla la noi ca ii rupem trandafirii si ca facem prea multa galagie. Era un pusti acolo, se juca cu un excavator de jucarie. Poate 5-6 ani, nu ma prea pricep la varste de copii. L-am intrebat daca pot sa stau si eu langa el si mi-a facut semn din cap ca da.

M-am asezat pe gardul ala de ciment asa cum ma asezam zilnic pe scarile murdare ale blocului cu ani in urma, fara sa imi pese. Si am stat acolo, naibii stie cat timp. Stiu insa ca m-am ridicat cu sentimentul ca data viitoare ar trebui sa am grija sa nu mai vin in costum. Sunt unele lucruri, cum ar fi business-ul si copilaria, care n-ar trebui amestecate niciodata.