Intr-o Romanie prea putin permisiva cu cei ce se incapataneaza sa adapteze ideea de “vis american” unei regiuni ce nu intelege prea bine niciunul dintre termeni, de cele mai multe ori e mai comod ca, in fata primei denivelari, sa bati in retragere in loc sa mergi inainte.
Nu cred ca “a merge inainte” este o calitate. Nu vad, neaparat, in cei ce lupta niste curajosi. Ciudat insa, vad in cei ce fug niste lasi. Niciodata nu mi-au placut oamenii delasatori, chiar daca inteleg faptul ca ne nastem cu capacitati diferite si, deci, cu o vointa de fier…sau deloc. Cred ca nu imi plac datorita unei idei in care eu cred cu tarie: ca orice trasatura poate fi “modelata”, ca putem fi ceea ce vrem sa fim, doar ca necesita foarte multa munca. De exemplu, cred ca un om care nu are incredere in el poate sa se “educe”, in timp, sa aiba.
Unii vor spune ca nu stiu sa lupte. E o gluma buna. Cred ca toti stim sa luptam, doar ca avem grade diferite de experienta. Cum se lupta? Simplu! Analizezi problema, cauti solutii, aplici, vezi ca nu merge, iar cauti solutii, iar aplici, iar dai pe langa si tot asa. Pana cand? Pana iti iese sau iti dai seama ca adevaratul “dusman” nu este cel pe care il ataci tu. Singura diferenta dintre un novice si un veteran este aceea ca veteranul a inceput sa greseasca mai devreme decat novicele. La capitolul asta, Roosevelt a zis-o bine:
“It is common sense to take a method and try it. If it fails, admit it frankly an try another. But above all, try something.“
Nu e o calitate. E o chestie de bun simt.
*am simtit nevoia sa mai aduc cateva modificari acestui post scris acum cateva saptamani