1. Azi ma asez pe o banca in fata muzeului Antipa. Vis-a-vis de mine, o alta banca, pe care stateau 3 persoane. O tipa de vreo 28 de ani cu un copil. Imi scot PDA-ul si incep sa imi organizez agenda pt zilele urmatoare, in timp ce asteptam pe cineva. Se aude copilul: “uite-l pe tata!”. Ma uit la kinder, kinderul arata spre mine. Zambesc. Zambeste si tipa. Tipul din dreapta mamicii nu zambea.
– Nu, mami; tata e aici langa noi.
– Ba nu! (aratand din nou spre mine) Ala e tata!!
Cum tipului inca nu i se parea amuzant, incep sa ma gandesc serios daca nu cumva ar fi mai bine sa ma ridic si sa imi vad de drum. :)
2. Ieri pe Calea Dorobanti. Aglomeratie. Merg pe trotuar iar din directia opusa vine un pusti pe bicicleta, tot pe trotuar, facand slalom printre persoane. Il vad, nu imi schimb directia.
Ajunge la 10 metri de mine si incepe probabil sa se gandeasca ca e posibil sa nu ma poata ocoli asa ca incearca sa incetineasca. Nu mai are timp, reuseste sa ocoleasca cu greu 2-3 persoane, dar exact cand ajunge in fata mea isi da seama ca nu are pe unde sa treaca. Pune frana insa e deja prea aproape, eu n-am unde sa ma feresc. Intra usor cu roata din fata in piciorul meu. Nu ma loveste prea tare insa imi ramane o urma mare de roata de bicicleta pe pantalonii de la costum.
Bicicleta s-a oprit, eu m-am oprit. Ma uit la el. S-a blocat, nu zice nimic, nici macar “scuze”. Se uita speriat cand la urma de pe pantalonii mei, cand la mine. As vrea sa-i zic ceva de dulce dar nu pot. Singura intrebare care imi vine in minte in cele cateva secunde cat a durat toata intamplarea este: “ce o fi patit pustiul asta de e acum atat de speriat?”
Zambesc si ii zic “nu-i bine! pe bune ca nu-i bine!”. Ma scutur putin pe pantaloni si merg mai departe, nu inainte insa de a ii mai arunca o privire. Tipul, inca putin socat, dadea din cap afirmativ. Aparent, si lui i se parea ca nu-i bine. :)